“… “clienti” sau “cretini” ca tot aia e..”
A fost ideea lui Claudiu, cuvintele lui (cu aproximatie, ca mi-e lene sa caut in arhiva) . Asa ca initiez o noua categorie, cu povesti, concrete de la munca, exemple de imbecili.. dar nu numai, ca totusi, mai dau si de oameni draguti.

Intre comenzi grill, pauze uitate, rush-uri si momente in care nu avem ce face, intre curatenie in sala si “cuisine-comptoir”, se strecoara mereu povestile despre clienti. Suntem cateva care colectionam clientii tampiti. Iar eu ma descurc destul de bine, se pare, nu mi-e rusine cu ai mei.

Si ca sa initiem categoria in mod onorabil, incepem cu cei doi barbati beti care au venit aseara, cu putin timp inainte sa termin.
Le sticleau ochii de parca erau personaje de anime, tip adolescente indragostite. Au fost foarte amabili si draguti si.. repetitivi. Vorbeau si tare, intre ei si cu mine. Stateau departe de casa mea (probabil de-aia Aida a simtit mirosul de alcool si nu eu). Am fost foarte amabila cu ei (nu ca nu as fi in mod obisnuit, eu sunt o draguta) si zambareata, ingaduitoare.. tocmai pentru ca aveau o scuza evidenta: erau beti, nu erau agresivi, erau simpatici (sa nu existe confuzii: trecuti, ambii, de 40 de ani, deci nu ma atrageau) si au vorbit frumos. Erau clienti care oftau in spate, ca de ce stau dupa coada lor, dar daca in general ma pun cu prostii, cu oamenii beti, nu prea indraznesc, mai ales daca nu ma cauta..
Nu a fost nimic iesit din comun, doar ca in ciuda faptului ca erau beti, au fost draguti, prea putin pisalogi si nu au deranjat pe nimeni. Chiar s-au deplasat fara sa comenteze cand au fost rugati, pentru a permite celorlalti clienti sa comande.

Deasupra muritorilor de rand s-a ridica El, Functionarul. E mai dajtept decat noi, cu trei bilute, cu ceva clase/liceii/universitati peste noi, au stampilele de care noi, muritorii de rand avem nevoie ca de nectarul zeilor. Fara ei nu putem exista, ne sunt vitali. Ca un rau absolut necesar.

Nu, nu detest functionarii. Doar ca ma calca, in general, pe picioare/bataturi/nervi/orice altceva ce ar putea starni accese de furie.
Eu nu am rabdare. Mie nu imi place sa astept. Pe mine ma dispera oamenii lenti. Mie nu imi place sa vorbesc cu strainii, ca asa m-a invatat mama.
Dar exista cazuri de extrema importanta in care fac toate astea, calma si docila, asa cum tot mama m-a invatat.

Eu nu stiu cum se procedeaza in fiecare primarie.. Fiecare stana cu regulile ei, mai ales in Franta. ( a se vedea cazul meu si al Denisei in confruntarile cu birocratia; sau, cum am auzit de curand: eu am citit pe site la ei, astia cu trei bilute, ca nu pot avea cetatenie dubla decat daca fac parte din unul din statele mai smechere. Cum nu vin decat din Romania, nu pot avea, deci, dubla cetatenie. Eh, o alta tipa stie ca de fapt avem voie, asa i-au spus ei la prefectura. Deci da *head desk* vorba inteleptului.)
Azi a trebuit sa merg acolo pentru niste copii legalizate (am repetat in gand de nu stiu cate ori si cand am ajuns acolo nu mi-a iesit decat dupa ce m-am balbait: copie certifiée conforme. Uite bre, acu’ iese usor!) . Dau sa intru, ca vad ca se deschid portile imparatiei.. tanti din fata mea impinge usa. Mama ce nesimtire! Se intoarce, ma vede “lucrati aici?” uh… nu? “ca deocamdata e inchis..”
Ma intorc pe scari, doar pentru a intra 2 secunde mai tarziu. Mda.

Pai da.. a mai trecut un an de scoala. Practic, am terminat, ma pot inscrie in anul trei; teoretic, astept notele si ceva lamuriri.

A fost un an infernal… In primul semestru am avut foarte multa materie de invatat pe de rost, destul cognitivism sau psiho experimentala. Am avut si sociala, ca anul trecut, care a fost mai scarboasa, nu a avut nimic interesant, mai ales ca in cursuri aveam o tipa care (daca ar fi sa credem profa de seminar si sa deducem din reactia ei) a ajuns acolo pentru ca a avut relatii.. cel putin. Nu stiu, in orice caz, mie mi-a devenit antipatica rau de tot in momentul in care ne-a dat definitia interviului non-directiv. S. Kadi, parca.. Nici nu mi-e rusine sa ii dau numele, e infecta si gata.

Iar am avut-o ca profa pe doamna din primul an, E. Ch. daca ii retin bine numele.. draguta, ceva mai indulgenta, dar nu excesiv cu notele. In curs, o tipa insarcinata, la fel de draguta ca majoritatea tipelor insarcinate cu care am avut de-a face la munca. Not. Materia, APE (notiuni despre copilarie, sa zic asa), a fost interesanta.. am revazut iar Freud & co. Nu neaparat plictisitor, dar obositor..

( nota: nu am avut un weekend adevarat pana in februarie, nu am avut zile libere din august adica.. am lucrat 7/7: daca nu era scoala, era munca, daca nu era niciuna, erau cumparaturi, mai tarziu matze, etc; nu, nu vreau sa mi se planga de mila, e doar o precizare.)

Nu stiu sa fac complimente. Nici urari, nici sa felicit, nici sa incurajez.. dar complimentele nu-mi ies de nici o culoare, atunci cand vreau eu. In general reusesc doar sa magulesc, spunand doar ce e cat se poate de evident. Dar nu-s capabila de mai mult de atat.

Se mai si intampla ca uneori sa fiu si timida (da,da, chiar sunt) si sa nu indraznesc sa spun cate ceva.

Aida m-a facut sa-mi amintesc de asta.. A venit spre noi (unii care frecam menta in loc sa muncim) sa ne spuna, aproape disperata, ca fata de la casa ei e asa de frumoasa! Si chiar era… m-a tot sacait sa ii spun ca e frumoasa, dar nu am indraznit, asa ca am lasat-o sa plece, fara sa stie cat de frumoasa o gasim..

Eh, saptamana trecuta am vazut o doamna, foarte frumoasa.. avea peste 50 de ani, cred, parul era aproape alb si nu era tocmai slaba, avea forme, dar era chipul ei.. avea ceva care o facea sa fie cu adevarat frumoasa. Nu i-am zis.. m-am tot uitat la ea, incercand sa nu fiu observata. Nu stiu cat mi-a iesit, dar na, macar am incercat.

Poate doar pentru ca de cativa ani incoace, aud complimente.. ca inainte nu am avut asa ceva. Pai nu.. nu mi-a spus nimeni ca-s frumoasa. Nu am avut nici contrariul, ca de obicei, sigur as fi ripostat, de maniera violenta si in mod sigur, fizica. Si as fi plans. Dar in general, reactiile, sau mai degraba lipsa de reactii a celor din jur m-a facut sa cred ca nu am absolut nimic special.

Inca sunt convinsa de asta. Nu atrag privirile si nici complimentele.. ( “vos êtes charmante” sau “bonjour princesse” nu se pun). Bine, poate daca as viza asta, as sti unde sa merg si ce sa fac, dar altele au parte de toate astea fara sa faca eforturi. Sa-mi spun ca sunt speciala si intimidanta nu merge.

Ma simt bine oricum cu lipsa de incredere in mine, cu narcisismul meu prost consolidat si stiu pe cine sa si dau vina. Dar cum am zis, ma simt bine asa, raman asa, chiar daca asta scoate peri albi anturajului..

Sunt mai sucita din fire.

Cam asa zic francezii. Eu as blestema inceputul de saptamana. Si pana duminica mai e.

Luni a inceput cu probleme cu trenuri. Nu ar fi fost asa de grav daca nu trebuia sa ajung la un examen.. doar asa, ca idee, zic.

Marti trebuia sa ajung la munca. Logic, probleme cu metrourile de data asta, blocate intre Reuilly Diderot si République. Eu trebuia sa merg dincolo de Reuilly, in directia opusa lu’ République. Nu inseamna ca aveam mai multe metrouri.

Azi.. ma intalnesc cu Denisa, o las sa ia trenul ei (sa nu uitam tipul spooky pentru care a lasat un tren sa treaca), ma duc inspre Gare de Lyon, cica-s ceva probleme, dar trenul meu vine. Pe linia mea, sunt unele care merg pana la mine acasa, altele care merg mai pana colea, la o zvarlitura de bat. Pe tablita scria ca merge pana la mine acasa. N-o fost asa, bineinteles. M-a dus pana unde era batul cela zvarlit, l-am luat si ne-am suit in alt tren ca sa mergem acasa.

Dar ziua nu era terminata. Mergem sa vedem si noi un film.. iesim fericiti, ne grabim oleaca.. dau se trec de usile de la Châtelet si simt ca ma impinge cineva + ma calca pe bataturi. Ma intorc, vad vinovatul, isi cere scuze, dau sa inaintez, simt ca nu-i bine, ma intorc la nenea si ii arat isprava: rupsese curelusa sandalei. Moama ce-mi venea sa il bat pana rupeam si cealalta curelusa.. A vrut sa imi dea bani, da’ nu avea si noi ne grabeam asa ca nu am stat dupa fundul lui sa ia bani.. dar l-am blestemat pana am ajuns acasa. Si cum am asteptat mult trenul, drumul a fost vreo 10 minute, plus inca o juma de ora cat am mers pana acasa… l-am blestemat mult. Pentru ca nu mergi ca lumea cu un deshti agatat intr-o curelusa, iar restul piciorului prins intr-o alta curelusa cu un punct de sprijin firav. Mai ca am facut basica in talpa, si-asa nu am avut pana acum..

Imi pare rau de sandale, evident.. au 3 ani totusi, au rezistat, mai ales ca doua veri, doar asta am purtat… anul asta le-am mai iertat si poate s-au dezobisnuit si de-asta au cedat.. nush.

Deci da.. astept restul saptamanii. Mai ales duminica. Atunci ma iubesc eu mai tare cu lumea.

Tonight.. let me be your Clementine.. your tangerine.

Let me forget you, allow me to erase you little by little. From the last moment I had you next to me, to the one I met you.

Let me erase all the times I’ve cried and I wish I would have never allowed you know that.

Allow me to forget, forever, all the presents I got from you, let me burn them along with all the clothes that still wear your perfume and your touch. About that.. I should throw away my skin, or burn every little bit of me that your fingers caressed, that your lips kissed.

Let me erase all the music I have from you. I’ll even throw away my iPod, there’s nothing much left that way. And I’ll remove all the sweet words you told me, with those songs. Let me erase the feeling I had when I knew I was the most beautiful woman to you, when I used to believe, a little, your words, as to how perfect I was.. even if it was only for you.

Let me erase all the pictures I’ve taken all these years, all the things I could see because you were there. And I’ll erase as well all the stories I know about each place I’ve seen or that you’ve made me wish to see, through your pictures.

I should remove as well all the letters I’ve written, all the days I’ve dreamed about you, all the plans I’ve made for us, all the hopes I had and shattered.

Let me erase it all from the begining and all the way to the end, I’ll save us some fights, some tears, some years, some dreams, some stories, too many memories and plenty of things to say.

Let me erase you, let me be me, whole, yet unwholesome.

(fictiune; too much Eternal Sunshine of the spotless mind)

Se vede ca-i sesiune, se vede ca azi am un examen.. in loc sa ma tin de carte, ma tin de poezii…
Ma mai plangeam pe aici ca nu imi amintesc o poezie.. eh, in sfarsit, cu ajutorul sora-mii, am reusit sa extragem informatiile ultra secrete de la mama. Pe care informatii le-am gasit dup-aia si pe net.  Una din versiunile de pe net are o strofa in plus si eram gata sa o pun aici, dar mama a zis ca e din alta poezie. Asa ca o cred si las doar ce mi-a spus mama, ca mama are dreptate, stiu eu!

Nu gasisem pana acum nimic legat de poezia asta.. si pentru primul vers, sunt doua versiuni: “Tin minte-un timp” sau “Tin minte-un chip”. Acum, eu am invatat cu “timp”… habar n-am in orice caz, here it is:

Tin minte-un timp / chip
Ce nu l-a sters uitarea,
Cand langa chipul mamei mult iubit
Imi aparea alaturea un alt chip
Un chip frumos si bland:
Invatatoarea…

Intra cum ar intra in casa ei
Si ne vorbea de cate sunt pe lume,
In limpezi vorbe pline de temei
Si pe-ntelesul nostru-anume.

Eram copii,
Vreo 20 in clasa.
Unii cuminti, dar altii mai poznasi,
Dar toti taceam cand auzeam pe sala,
Mult asteptatii, cunoscutii pasi.

Ea ne-a deschis spre lume o fereastra,
Atunci cand drumul vietii a-nceput
De-aceea-o cant pe-nvatatoarea noastra
Si-i multumim in gand ca ne-a crescut.

Poezia, o stiam cu intonatie, frumos.. la cat ma cicalise mama, cred si eu. Am recitat-o la camin, doamnei Preda si am recitat-o dup-aia si Prisculesei.. E evident cine o merita, nu? In orice caz, ma bucur ca am gasit. Si acum ma pot intoarce fericita la schizofrenii mei.

Pe tata cred ca l-am considerat intotdeauna un pic misogin.. “Eh, voi, fomeile, ce stiti?” sau “Imediat “tati, s-a stricat” da’ ce, s-a stricat singur? “.. pe langa glumele de rigoare, cu noi.
A fost singurul barbat in casa, de-aia considera ca noua ne revine curatenia si mancarea; facea cumparaturile, in schimb.. sambata dimineata acolo pleca si daca nu se oprea la varu-su, se intorcea destul de bine, cu preturile uitate, bineinteles.

M-am inteles mereu bine cu el.. avem cam acelasi mod de gandire si poate d-aia sunt si eu relativ misogina. In acelasi timp sunt si feminista, deci.. nu are neaparat vreo relevanta.
Nu mi-a fost niciodata rusine (nici nu as avea de ce) sa spun ca e “impiegat de miscare”. Da, cu un al doilea “i”. Pentru mine a renuntat la un loc de munca destul de bun, ce i-ar fi permis sa avanseze, dar cum mamaie nu vroia sa aibe grija de mine.. s-a mutat la 6 martie si facea cu schimbul, cu mama. Ma simt vinovata pentru asta, dar nu mi-a reprosat-o, nu a spus-o niciodata cu repros. Si-a asumat intotdeauna deciziile.

Traim intr-un univers numeric. Nu mai radem, ci spunem “lol”, toate zambetele si alte expresii faciale s-au transformat in linii, puncte, paranteze si/sau accente circumflexe; ne exprimam nedumerirea prin “wtf”-uri bine plasate si surprinderea prin “omfg”-uri.

Pozele devin “de calitate” numerica, cel putin, invadeaza spatiul virtual, iar pozele facute pe automat sunt o adevarata opera de arta. Point and shoot e metoda prin excelenta pentru a ne afirma talentul neexprimat in copilarie, frustrarea adolescentei sau lipsa de ocupatie ca adult.

Ne cautam pe internet, ne gasim suflete pereche intre zeci, sute, mii de tera biti de informatie si aflam din ce in ce mai multe de pe wikipedia. Inlocuim sfatul batranilor cu un singur nume. Poate intr-o zi o sa gasim acolo si modul de a pune in practica toate astea, sau, mai rau, sfaturi, tip-uri pentru a trai.

Gradinile si parcurile inca-si mai au utilitatea, dar pentru cat timp?
Suntem invadati din toate partile de telefoane ce stiu sa faca de toate, de laptop-uri micute si usor transportabile, aparate ce surprind chiar si praful de pe mobila vecinei de la 3 din blocul de vis-à-vis.

Luam muzica peste tot cu noi si ne trimitem mesaje cand stam la 100 de metri unul de celalalt. Biletelele aveau mai mult farmec..

Partidele de X si 0 jucate in ore erau mai interesante decat cele de Naruto/Final Fantasy/etc jucate pe PSP.

O sa prefer mereu felicitarile adevarate, celor virtuale, gratuite, mai mereu aceleasi.

Dar sa nu fiu ipocrita: nu ies decat rar din casa fara iPod, telefonul il tin in permanenta langa mine (sun doar doua persoane in mod regulat, dar sunt sunata), posed un Canon 1000D, am un laptop si folosesc zilnic (doar pentru testul zilnic, ca pentru altceva nu am timp) wii-ul.
Nu consider ca fac parte din generatia McDo, sunt doar o victima a adaptarii, a incercarii de a supravietui, eu, asociala, intr-o tara unde consortul era singura persoana cu care vorbeam live, iar prima prietena mi-am facut-o dupa 5 ani de stat aici.

Eu am o scuza. Dar voi?

Trei telecomenzi, 3 carti: 2 Freud si un Laplanche & Pontalis, o mapa cu niste cursuri (psihopatologie psihanalitica) si alte cursuri, proaspat scoase la imprimanta, de statistica, un curs despre limbaj & stuff si inca unul despre metodologie experimentala; ambalaje de Carambar (deh, Leti face colectie) si telefonul. Si laptopul, evident, eu la ce ascult muzica?! Sub masa, Romeo sforaie.. nu ii plac asa mult genunchii mei, dupa o vreme merge pe scaun.

Incerc sa invat si ma ia cu somn, mi se inchid ochii. Ma bag in Frozen Bubble, pierd de o mie de ori si realizez ca nu sunt deloc mai treaza. Ceai nu beau, ca abia am luat fierul, sau o sa il iau curand, iar cafeaua nu imi face bine. Si continui sa pierd vremea. Nu ma mai intreb de ce notiunile si clasificarile sunt varza in capul meu.. uite de ce!

Si ma oftic ca nu pot invata pe de rost. Dar pe de alta parte.. ce treaba e asta? Vine omul la tine sa-ti spuna despre voci care-l imping sa ii dea una vecinului de deasupra si tu ii spui ca de fapt, Œdipul lui nu e realizat cum trebuie, ca relatia cu mama lui a fost prea fuzionala si de-asta are el probleme. Eventual pomenesti si preocuparile anale si te poti lasa de meserie.

Asta-mi zic acum.. ca vad notele si o sa ma oftic ca proasta aia a luat nota mai mare si ca o sa strige iar in gura mare ca are cea mai mare medie si o sa incerc sa imi stapanesc pulsiunile, libidinale transformate in violente, de a-i rupe una peste ochii aia de sobolan. Nu, nu urasc, port doar pica si ma deranjeaza astia lipsiti de modestie.

Aia e. Ma intorc la citit despre moyenne, écart type, écart réduit, atypique, significatif, bilatéral au ba.