Vineri

Posted: Mai 6, 2007 in Ganduri

Vocea de la telefon imi paruse mustratoare, severa, desi nu gresisem cu nimic.. am plecat de acasa in graba sperand ca nu o sa intarzii si nu o sa am ocazia sa aud acel ton al vocii.
Am dat de o mamica inainte de a intra.. am vorbit in franceza desi era romanca si ea.. am sunat de doua ori, ceea ce am realizat ca era enervant, dar nu aveam de unde sti. Un domn inalt si impunator ne-a deschis, parea jenat de ceva.. era doar nerabdator sa se aseze, „am picioarele fragile” ne-a spus cu o voce linistita, calma, ce-mi aducea aminte de cea a lui Mircea.. Imi place vocea, desi ezita uneori, parca fiecare cuvant e calculat, fiecare intonatie masurata, pentru a avea impactul necesar.
Am intrat pe un hol ingust, ce dadea direct intr-o camera ce mi-a parut initial urata.. La masa, in stanga, am vazut, ce credeam la inceput a fi, o tipa, cu umerii slabi pe jumatate dezgoliti, parul alb si bogat ii acoperea o parte din spate; isi consulta email-urile. Ne-a salutat scurt si ne-a invitat sa ne asezam. M-am asezat pe pat si vocea mustratoare m-a trimis pe unul din scaune, nu cel al pisicii, evident!
Am realizat un pic mai tarziu ca „tipa” era de fapt o doamna slabuta, frumoasa, oarecum in varsta ce m-a facut sa o aseman cu Jane Birkin. Vorbea in franceza, dar ea a facut traducerea.. si intelegea cand vorbeam romana. Il alinta pe Micha uneori si mai intorcea capul sa intrebe cate un cuvant..
El, statea pe pat, schimband uneori pozitia picioarelor, privindu-ma insistent cand imi vorbea sau cand priveam tandretea cu care il mangaia pe Capucine.
Ne-a vorbit despre pisici, a glumit si tonul vocii a ramas acelasi, o voce placuta..
Camera m-a fermecat, doar dupa ce am observat rafturile curbate pline de carti, scrise de autori in mare parte necunoscuti. Cartile, la fel ca si rafturile, perdelele, ceasul de pe masa.. afumate, prafuite, ingalbenite, imbatranite. In spatele meu dulapul ascundea un dictionar si un cod juridic din ce am vazut.. si el prafuit, mirosind a vechi.

Imediat ce am intrat Capucine a coborat de pe scaunul maiestatii sale ca sa ma salute, sa se rasfete si sa ma anunte, se pare, ca el e seful acolo.. si-a luat locul langa stapanul sau si a ramas cuminte sub mangaieri, intindea doar labuta ca sa se joace, uitand o gheara in bluza tipei intalnite la intrare.

Bineinteles ca la iesire nu am stiut sa deschid usa.. era intr-adevar o usa conceputa, creata cu multa minte.. o usa demna de Fort Boyard chiar..

Vocea mustratoare e departe de a fi dezagreabila si am apreciat-o cat am stat acolo, a facut sa-mi fie dor de Mircea si vocea lui usor aspra dupa atatea tigari fumate, de mainile lui uscate care stiau mereu cand ceva nu e bine ,de zambetul calm cand tandareii faceau cate-o tampenie.. zambetul sincer cand ne vedea ajungand la Fundatie, sau la el. Mi-e dor. E cazul sa merg acasa…

„Je t’aime: est-ce que ça te regarde?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s