Poveste

Posted: Noiembrie 28, 2007 in Despre copilarie

Stau si privesc subtiri fuiori de abur cum se ridica din cana mea plina ochi cu vin fiert, de la mama. Miroase dulce-acrisor, un picut intepator; dar e miros de iarna si de sarbatori. Tin cana in palmele facute cupa special pentru ea si las caldura sa-mi alunece prin brate in timp ce-mi lipesc fruntea infierbantata de geamul rece, aburit.
Da, miroase a ierni indepartate si se simte la fel, racoarea si fiorii mai imbatatori decat aburul vinului.
Sorb prima inghititura si ma infior. Se simte discret gustul piperului si parca revin amintiri stravechi in mine, in fiecare fir de par si-n fiecare celula a pielii…si parca ma-nfior. Si-mi aluneca gandul la copii ce alearga prin fulgii de zapada, dand jocului acestora atatea forme noi si aproape magice.
Si-mi aluneca gandul la momente atat de mici…
Sunetul ghetutelor prin zapada, cum scartaia sub talpi si cat de moale-mi parea atunci, dedemult; si mana mamei cum ma tinea strans si-mi ardeau obrajii privind la jucariile din vitrine, rugandu-ma in sinea mea, ca orice copil, sa primesc ce-mi doresc odata cu noaptea acea mult prea tacuta si sfanta.
Sorb din nou din vin si simt ca ma incalzesc tot mai mult. Aluneca picaturi reci pe geamul aburit si-n darele lor deslusesc jocul alb al fulgilor in noaptea neagra si tacuta. Doar focul pocneste usor undeva in spatele meu.
Alunec inapoi pe ulita amintirilor, in momente in care in aer parca statea magia noptii inghetate, in acele ore magice cand stiam ca apar micile zane ale zapezii. Abia mai mari decat manuta mea de copil, stiau sa deseneze atatea lucruri magice cu manutele lor pe sticla rece. Si adultii se uitau la desenele lor si le ziceau flori de gheata…uitasera ei cine le faceau si cum.
Mi-e dor…
-Tati…si ma trage de maneca.
Ma aplec spre ea si o ridic pe genunchi, sa vada cum ninge afara. A stat langa foc tot timpul pana acum si parca i-au loc foc obrajii. Sta si priveste afara tacuta iar lumina din spatele meu o invaluie si pare o mica zana si ea. Priveste tacuta si da cu manuta pe geam, sa alunge aburirea.

E atat de liniste incat auzim amandoi clinchetul de clopotei afara, cristalini si abia simtiti, de parca nici n-ar fi fost acolo. Dar pentru cine n-a uitat, e atat de clar incat nici macar trosnetele focului nu le pot acoperi. Devin tot mai puternice si mai clare, mai apropiate, ca si amintirile.
Si ea incepe sa rada cristalin pe genunchii mei, lipindu-si palmele de geam si nasucul la fel:
-Uite-le tati…uite-le cum au venit iar sa se joace.
Mijesc ochii si le vad si eu…albe, stralucitoare. Se despart din norisori de fulgi de nea si planeaza pe aripioare fine prin viscolul teribil, de parca nici nu l-ar simti. Se apropie de geam si se lipesc de el curioase, privind la umbrele ce le studiaza cu egala curiozitate, facandu-ne cu mana usor si zambind si razand cristalin, acoperind vuietul vantului.
Se lasa plutind in patura proaspata de nea si dispar din vedere cateva secunde, acoperite de ninsoare. Scot capul brusc dupa, si se scutura rapid, apucand apoi sa le caute pe celelalte inca ascunse, reprezindu-se asupra locurilor ce par a fi bune ascunzatori, impingand cateodata afara o alta la fel de zambitoare. Dar cel mai adesea se lasa cu esec sau lovitorui in mici radacini abia proaspat acoperite de nea.
Ea rade zgmotos la jocurile lor si parca nimic nu i-ar putea distrage atentia de acolo. M-am ridicat de mult si o tin pe brat, privind vrajiti amandoi la micile creaturi cum se alearga prin zapada si cum se bat cu bulgari minusculi, cum se ascund in spatele unor fulgi mai dolofani, iesind cu greu apoi din patura de zapada cand fulgul aterizeaza peste ele.
Sunt atat de multe acum, de parca toate au venit sa ne vada.
-Vreau si eu sa ma joc cu ele tati, imi zice dulce. Dar eu stiu ca nu se poate, ca daca le prinzi se sfarma in praf de stele si apoi trebuie sa stai si sa o ingropi bine in zapada…nu prea adanc ca se sufoca…si nici prea sus ca o zboara vantul; si trebuie sa te ascunzi apoi si sa astepti cuminte sa scoata capul din zapada si sa-si faca curaj sa-si reia jocul vrajit in noaptea iernatica.
-Lasa, la anu au sa vina ele la tine, cand ai sa mai cresti…
Incerc sa o impac dar deja nu ma mai asculta. Acum e atenta la micile figuri palide, cu urechi tuguiate ce o privesc de dincolo de geamul usor aburit. Multe, da, foarte multe acum, se ingramadesc precum licuricii curiosi si lasa urme fine de gheata pe sticla, ascunzandu-le trupurile aproape goale sau imbracate in rochite minuscule facute din bucati de fulgi.
Orologiul bate miezul noptii aproape si focul adoarme tihnit in spatele nostru. Ea si-a infasurat bratele in jurul gatului meu si a adormit linistita privind la jocul zanelor. Si ele au tacut de mult si se joaca la geamuri, curatand zapada si lasandu-si loc sa-si lase cadourile, modelele intricate ce doar ele stiu cum sa le faca.
O asez in patul ei si o sarut pe frunte cu grija, sa n-o trezesc. Una din ele o priveste cu ochi mari prin geam si din buzele-i micute ii trimite un pupic de noapte buna, ascunzandu-se apoi in spatele unei minuscule picturi de gheata.
Eu termin vinul si ma intind. E totusi ajunul…cine mai poate zice ce-i vis si ce-i realitate intr-o noapte atat de speciala?
Poate…poate doar florile de gheata. Dar ele stau tacute, pastrand atente taina micilor minuni…

Nu, nu imi apartine.. e © Claudiu; din oarecare motive.. o sa pun linkul mai incolo. Rugamintea mea e ca textul sa nu fie folosit altfel decat cu mentionarea drepturilor autorului.. am rugat sa folosesc si m-ar durea mai tare decat daca mi-ar apartine.. pentru ca….

..E ceva ce imi place foarte mult, ii apreciez stilul in general, I’m his number one fan si in plus.. heh, in plus ma duce cu gandul la toate iernile frumoase pe care le-am avut si cele pe care sper sa le am. Am putini prieteni.. dar foarte importanti si tin la ei.. se pare ca si ei, si au grija de mine in fel si chip. E util in unele momente.. Vreau inca o iarna frumoasa, sau macar speciala.. O sa ajung acasa, chiar. Plecarea: pe 24 decembrie vehehehehehery early in za morning, adica trezirea o sa fie indecent de devreme si o sa ajungem pe la 12 si ceva in Bucuresti de unde intentionez sa o intind rapid rapid. Nu cred ca o sa fie careva de data asta.. bine, mai putin respectivul Claudiu..O sa ajung acasa in aceeasi zi, seara, de preferinta.. daca nu as avea un copil mofturos cu mine, as astepta chiar pana la miezul noptii, dar deh.. o sa fim treziti de pe la 4 cred ca deh, aeroportul nu e tocmai la o zvarlitura de bat. Si ne mai si intoarcem.. pe 4, dupa masa parca.. prefer sa uit de momentul ala, e cel mai urat.

Dar revenind la poveste.. Vreau o cana de vin fiert, vreau un geam cu pervaz exterior pe care sa se aseze zapada in strat gros si dimineata sa imi las amprenta.. si vreau pervaz interior, langa un calorifer, sa pot sta acolo, cuibarita, uitandu-ma la cerul rosu din care cad fulgi albi, sa imi imaginez cum multitudinea de fiinte isi fac de cap in frigul ala glacial.. pe care il ador.

Heh… a venit iar iarna.

Comentarii
  1. Teodor spune:

    Cand eram copil, prea copil ca sa fiu luat in seama, aveam o convingere. Privind de afara cum pe geamul ingust al bucatariei bunicii mele ieseau aburi, am ajuns la concluzia ca norii se formeaza datorita tuturor oalelor cu supa care fierb pe aragaze.
    Stiam ca vantul este in legatura cu norii si nu mi-a fost greu sa inteleg de ce aburii din oala se ridica catre acestia, dintr-o nevoie fireasca de contopire.
    Crescand si intelegand rostul viselor am ajuns la o alta concluzie, anume ca ele visele care se nasc de regula noaptea, in casa, in noi, sunt apoi luate de vant si duse departe, unde altundeva decat in nori. Acestia devin carausi ai lor catre destinatii in general necunoscute, alteori dorite.
    M-am hotarat sa privesc in ultima vreme norii cu mai multa atentie. Am recunoscut multe dintre rosturile lor.
    Norii carausi ai viselor mele mi se par cei mai frumosi. Ei duc visele acolo unde, in vis, mi s-a aratat calea. Sunt si norii care aduc vesti sau trimit mesaje celor dragi. Vesti bune ori rele.
    Apoi sunt norii plini de ploaie, greoi, care se agata de firele stalpilor si stau la uscat asa, pana cand devenind suficient de usori, o iau din loc catre o destinatie.
    Norii apusului. Acestia contin germeni ai viselor noastre. Ei sunt blanzi de cele mai multe ori.
    Norii diminetii, nelinistiti, cruzi, reci. Ne amintesc de obligatiile noastre, ne dau speranta.
    Norii din oglinda care ma urmaresc aproape mereu. Nostalgii, povesti uitate, iubiri nemarturisite …
    Sunt si norii dincolo de ziduri reprezentand idealuri greu de atins, orizonturi, provocari …
    Norii care se agata de ramuri de copaci, indeosebi brazi care sunt foarte inalti si cu frunzele lor transformate in ace ii destrama incet pana devin o lana alba imprastiata pe cer. Acestia imi incalzesc sufletul, imi alina tristetea.
    Culoarea norilor este foarte importanta. Cei albi ma linistesc, cei negri ma sperie. Exista si nori rosiatici, norii apusului indeosebi, atunci cand in oala bunicii mele au fiert morcovi, rosii sau sfecla rosie.
    Sunt si nori singuratici care alearga speriind caii ori cei care mana seara animalele la culcare. Acestia si-au pierdut destinatia. Sunt la randul lor speriati si aduc oriunde s-ar afla tulburare, nesiguranta.
    Apoi norii care imi vorbesc, norii care ma mangaie, norii care plang pentru mine. Mai sunt norii care iarta, care inteleg framantarile mele.
    http://duneviolet.blogspot.com/2007/07/lecia-despre-nori.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s