Lately

Posted: August 23, 2008 in Ganduri

E aproape o saptamana de cand ne-am intors acasa. In afara de duminica trecuta, cand eram prea obositi, iar el trebuia sa inceapa lucrul, luni, si aseara cand nu s-a putut, am iesit in fiecare seara. Nu ma plang, am avut inca o saptamana de pauza de la gatit in bucataria mea minuscula, dar a fost obositor, in fiecare zi am iesit, fie sa o vad pe scumpa, fie la analize, fie la cumparaturi, fie sa ma plimb cu soacra sau.. in final, sa ma angajez. Bine, erau doar formalitati, sa citesc regulile de aur (aceleasi ca si dincolo de altfel, numai ca mai plictisitor de citit) sa semnez in zece locuri si sa uit sa intreb unde o sa lucrez. Tipic mie. Oricum, o sa fie la 10 minute de casa.

Dar da, era sa uit: am mai iesit si sa vizitez un apartament. O sa ne mutam, plecam de aici, si plecam cumva departe, de unde, intrebarea mea vine: cum o sa ma descurc si cu lucrul?

„You’re the one that’s worried if I come back late”
” You should be worried as well”
Dar nu prea sunt.. sunt probabil inconstienta. Nu am avut probleme (tipii dubiosi ce au incercat sa ma agate nu se pun) aici sau acasa si acasa, god knows, am umblat prin cartiere nu prea dragute, seara, fara sa se ia careva de mine. Si cu toate astea mi s-a spus ca am o privire rautacioasa, ce incita la violenta. O fi. Pana atunci, nu-mi fac griji, stau cuminte, chiar de mi se strange inima cand imi amintesc de tipul alergat de un altul, in timp ce il ameninta cu bataia.. sau la agresiunile de prin trenuri/metrouri, la care nimeni nu se baga. Mai am oricum, pana in octombrie nu cred ca plecam si doar atunci o sa lucrez mai mult seara, evident, in functie de orar. As vrea sa pot face ambele.. Nu, McDo nu e o cariera, dar mi-a placut dincolo si believe it or not, m-a invatat sa ma stapanesc, sa-mi tin nervii in frau, ca sa nu explodez in fata unor cretini ce m-au luat drept emigranta, rasista sau mai stiu eu. Unde mai pui ca pot sa fac din ei subiecte de studiu.

Acasa…
Eh, a fost cam ca de obicei, am fost usor nerabdatoare sa plec, mai ales in ultimele zile, cand, ca de obicei, adevarul iese la suprafata. Datorita lor nu ma mai simt ca parte integranta din casa aia:
– tot ce mi-au ascuns, ca sa nu ma raneasca, sa nu imi fac griji; I’ll tell you what: mai mult imi fac griji pentru ca primesc doar bucatele de informatii, pentru ca imi spuneti adevarurile doar pe jumatate; nu ma protejati asa, nu faceti decat sa agravati paranoia mea..
– toate pregatirile pe care le fac cand vin eu acasa, tot stresul ca nu e totul ok, ca au uitat un fir de praf intr-un colt; acolo am crescut ! stiu (stiam) casa pe de rost, mai ceva ca in reclamele cu bucatariile amenajate de nush ce firma, pot gasi ( puteam) totul cu ochii inchisi, nu vad de ce se agita, de ce totul trebuie sa fie perfect
– toate poftele pe care vor sa mi le faca, toti banii pe care mi se pare ca ii arunca in vant, ca sa imi faca mie placere, ca sa ma incante pe mine, de parca nu as fi fost obisnuita sa mananc paine cu unt dimineata.. nu, trebuie mereu sa fie totul altfel, sa fie altfel decat stiam; si bineinteles, ca toate astea ma jeneaza, pentru ca ei nu ii fac aceleasi pofte, pe ea nu o trateaza la fel
– de fiecare data cand vreau sa fac ceva, se gaseste careva sa mi-o ia inainte, nu, eu trebuie sa stau cuminte, sa nu misc un degetel, spala ei vasele (daca eu nu mai stiu? daca imi rup o unghiuta?), aduc ei ce-mi trebuie de dincolo, cumpara ei ce-mi doreste sufletelul, aranjeaza ei, dreg ei, eu trebuie sa stau si sa ma uit
– toti s-au schimbat; au schimbat si casa; da, arata bine, dar nu pentru casa unde eu am crescut, pe care o stiam cu jaluzelele de lemn, alea din care se rupeau bucatele, prafuite.. eh, poate e mai bine si mai practic asa, in ciuda cheltuielilor, dar mie nu imi place, nu e locul unde am crescut.. in afara bibliotecilor (macar pe astea le-au pastrat) nu a mai ramas nimic.. bine, pe langa ceva carti, bibelouri… stiil, ain’t the same
Si poate ca mai sunt..Dar totul e mereu schimbat, mereu e ceva nou. Cum de am acceptat asa de usor? Nu am acceptat, nu accept.

Ma doare sa vad ca nu mai e tramvaiul, pentru ca era acolo; ma simt straina cand nu recunosc niciunul din mucosii din fata blocului ( ma amuza in schimb, cand babele sunt asaaaaa de incantate ca fata lu’ Claudia nu a uitat de unde a plecat si saluta, „de ce nu sunt toti copiii asa?”) ; detest casele ce se construiesc unde aveau ai mei bucatica de gradina; detest blocurile in tetris pentru ca sunt prosti si neorganizati, sa puna bani toti, o data, sa izoleze nenorocitele alea de blocuri gri; ma deprima noile cladiri ce au aparut, incet, incet, acolo unde era verde, verde ce incepe sa lase locul unor monstri de beton. Da, imbatranesc. Si ce daca?! Am dreptul sa fiu revoltata, mi se iau locurile si lucrurile de care eram atasata.

Generala a devenit roz. Liceul e verde aprins, cand inainte era roz palid, sters, discret, frumos. In plus, are gard, cu lacat, acum, nici in curte nu se poate intra, vad doar desenele din coltul fumatorilor, iar printre salcii se ghiceste fereastra clasei mele. O baba se holbeaza la mine cand fac poze, de parca ii fac ei poze, nud. S-au schimbat sensurile in oras, exista sensuri giratorii pe care le detest pentru ca nu mai am cum traversa in fata garii decat daca arat un piciorus secsi, sperand sa conving un sofer sa ma lase (bine, de fapt, merge pe baza de tupeu).

Pana la urma, de ce sa tin sa ma intorc? De dragul lor, eventual, nu pentru placerea mea.

Mi-am vazut muntii, totusi; am vazut Piatra in toata splendoarea ei, cand ne intorceam din Dambovicioara si am mancat covrigi tari ca piatra, cu prea putina sare pe ei. Nu am vazut decat muntii, muntii care mi-s dragi si care imi lipsesc mereu cand sunt departe de ce inca numesc casa.

Da, inca e acasa. Da, o sa te strang de gat daca imi spui ca-s frantuzoaica si daca imi spui iar ca nu acolo e casa mea, ci aici, unde romana imi suna mereu ciudat. Nu, nu vreau sa renunt la nationalitatea romana, daca le pot avea pe ambele, tant mieux. E o chestie de principiu, de mandrie. Nu tine de ce e in pasaport, ca-s romanca sau nu, e doar o chestie de principiu, de pitic pe creier, ca asa vrea muschii mei, de ce nu, etc.

M-ati crescut bine, dar nu o sa accept ideile voastre; tot tu m-ai educat, dar m-ai si invatat sa gandesc singura, asa ca nu prea ai ce face, o sa consider mereu ca am dreptul sa fiu libera si ca ma pot misca fara acordul consortului. Eu nu sunt asa, cum ai vrea sa fiu. Desi poate ca mai important e sa fiu fericita, nu? Ei bine, sunt. De aici incolo, e doar o problema de metoda.

I’m back. Home.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s