Intamplari cu Alexandra: In „aier” liber

Posted: Iunie 4, 2009 in De-ale altora

Nu mi-am dat seama ca a trecut asa de mult timp de cand nu am citit povestile… cel putin, prima, sau singura data, cand tata mi-a citit din carte, eram mica, nu stiam sa citesc, aveam vreo 6 ani (nu, nu am fost copil precoce). Sigur am mai citit intre timp.. Cand trebuia sa stam in camera, sa dormim, dupa masa, cica.. am recitit multe din cartile „copilariei”. Cred ca tata a fost singurul care mi-a citit la un moment dat vreo poveste. Sau, iar, nu am retinut. Dar.. Intamplari cu Alexandra, Voie-Buna si casuta lui cea noua.. cartea cu povesti, printre care si Eliza si lebedele ei.. sigur le-am citit, recitit.. le-am tocit. Si dup-aia nu am mai putut sa recitesc carti, ca ma plictisesc. Culmea, astea pentru copii cred ca le-as putea reciti..

In „aier” liber

de Alexandru Chiriacescu, Editura Ion Creanga, 1987

Totul a inceput sambata dupa-masa. Dupa o saptamana zgribulita, ploioasa si innegurata de nu-ti venea sa iesi din casa, se facuse o vreme nemaipomenita, senina si calda, intr-adevar de vara.

Asa ca am inceput sa imi pregatesc in tihna, cum imi place, uneltele de pescuit pentru a doua zi. Sa schimb carligele, sa pun nailon nou pe mulineta, sa fac rost de ceva rame, sa pregatesc mamaliga, ehe! cate nu sint de facut!
– Ce faci, tati? imi susura la ureche o voce binecunoscuta.

Mi se parea ca e evident pentru oricine ce anume fac, asa ca am continuat sa ma concentrez asupra unui afurisit de nod, care iesise anapoda.
– Taaati, miorlai din nou vocea, ma iei si pe mine?
O clipa am crezut ca ar fi mai diplomatic sa nu raspund, prefacandu-ma in continuare preocupat, dar, in secunda urmatoare, posesoarea vocii se insinua tandra intre mine si masa, incurcand, bineinteles, firele de nailon, de-abia vizibile.

– Alexandra, te rog sa fii atenta pe unde calci!
– Sint atenta, da’ ma iei?
– Uite ce-i, incepui eu rar si didactic, maine am treaba. Si plec foarte devreme. Si, in primul rand, ar trebui s-a mai ajuti pe mami la bucatarie.
– Asta e al treilea…
– Ce e al treilea?
– Al treilea rand, imi explica Alexandra, strambandu-se si intinzandu-mi degetele pe care numarase, atenta, argumentele mele.
– Al treilea, al treizeci si treilea, asta e! am spus eu cu hotarare. Maine vreau sa fiu linistit.

Cand vreau, eu sint foarte incapatanat. Alexandra e fetita mea. Are sapte ani si jumatate. Iar cand vrea, e foarte incapatanata. Si vrea aproape intotdeauna.
– Pescuitul nu e „treaba”, e distractie, incepu ea sa-mi spulbere argumentele. Si vreau sa ma iei si pe mine. Si de sculat ma scol si eu devreme, n-avea grija. Si pe mami sa stii c-am intrebat-o. Prefera sa merg maine cu tine.

Mda! Cred si eu ca prefera! Imi dau seama ca decizia a fost luata cu o majoritate de doua voturi, asa ca n-are rost sa ma opun. Cand trebuie, stiu sa fiu intelegator.
– Ce sa faci tu la pescuit? mai incerc totusi, fara prea mari sperante. O sa te plictisesti, o sa ma-ncurci.
– Nuuu! veni imediat raspunsul, cu mai multi de „u” decat as putea sa insir eu pe hartie si cu o intonatie care exprima toata hotararea.

La cei sapte ani si jumatate, Alexandra e foarte hotarata. Si are multa initiativa.
– Eu o sa fac plaja si tu o sa-ti vezi de pescuit. Uite, pregatesc eu totul, poti sa n-ai nici o grija: pachetele cu mancare, apa minerala, totul! Sa n-ai nici o grija, mai repeta ea cu importanta.
Sigur, chiar ca n-am!
– De-abia astept sa plecam. Si tovarasa ne-a spus sa stam cat mai mult in „aier” liber. Stiu si un cantec; daca vrei, ti-l cant.
– Se spune „aer” , rabufnii eu, „aer”, nu „aier”. Si cantecul il stiu de acum doi ani, de cand erai la gradinita. Acum am treaba si n-am chef de cantece.
– „Aierul” liber te face mai sanatos, mai comenta Alexandra, netulburata de observatiile mele filologice. Si te face sa nu mai fii nervos, cum zice si mami.

Coplesit de atata intelepciune, ma gandesc totusi s-o iau cu mine. Mai ales ca „pregateste ea totul”. N-o sa se mai intample ca acum un an, cand, profitand de neatentia mea, a dat drumul pestilor din juvelnic „sa inoate, saracutii de ei!”

Se facuse tarziu, cand, in fine, mi-am terminat pregatirile. Alexandra si le terminase de mult pe-ale ei: facuse pachetele, stricand toata rezerva de foita din casa; le asezase si le reasezase de zece ori in sacosa si, in fine, dupa ce se mai invartise fara rost, pret de vreo jumatate de ora, se hotarase sa se duca la culcare.
O clipa imi trecu prin gand sa verific „incarcatura” sacoselor, dar mi-am zis ca nu-i nevoie, doar ii repetasem de cateva ori ce trebuie sa puna. Alexandra e mare. Copiii trebuie sa simta ca le acorzi toata increderea. Asa e pedagogic. Si, linistit, m-am dus la culcare dupa ce, bineinteles, am pus ceasul sa sune devreme, sa fim la balta dis-de-dimineata, la cea mai buna ora a pestelui. Sau, mai exact, a pescarului.

Am adormit, cum se spune, leganat de vise. N-au mai apucat ele sa ma legene prea mult ca am simtit asa, prin somn, o manuta pufoasa care se straduia sa ma zgaltaie.

– Tatiii! imi sufla vocea stiuta in ureche.
Visez, desigur, din pricina ca m-am culcat pe partea dreapta, asa ca mormai si ma intorc pe stanga.
– Tatiii! isi face drum, mai insistent, vocea, spre ureche (cealalta ureche).
– Ce s-a intamplat?
– Tati, mai e mult pana suna ceasul?
– Treci imediat in pat, ca nu stiu ce se intampla…
Nu sint de felul meu nervos, dar in unele momente… Aprind o clipa lumina. As mai avea o ora si jumatate de somn. Da, daca as mai dormi. Dar nu mai pot! Si ma rasucesc pe o parte si pe alta, ma rasucesc… ma rasucesc… si parca-parca imi vine iar somnul, parca adorm… exact cand soneria ceasului se porneste mai puternica si mai stridenta decat oricand.

Ma resemnez si ma scol si-mi tot repet ca e bine, e foarte bine, afara e senin, incepe o zi frumoasa, frumoasa, mergem in „aier” liber, vorba Alexandrei, si eu o sa pescuiesc, si n-o sa mai fiu nervos…

Si, intr-adevar, totul incepe, in linii mari, destul de bine. Am ajuns la balta, balta e minunata, cerul e senin. Alexandra e incantata, eu sint optimist, scot unditele, fluier, pe urma nu mai fluier ca asta inseamna paguba, pun momeala, arunc…
Nu trec zece minute, si hat!.. un carasel. Cam mititel, dar, oricum, e peste.
Iar zece minute, si hat! altul.

– Lasa-l incolo de javra. Da-l imediat jos din brate, nu vezi ce murdar e? Si spune-mi mai bine unde-i apa minerala.
Il lasa frumusel pe catel din brate, usor, cu grija, de parc-ar fi fragila cotarla, parc-ar fi din sticla.

– Unde-i apa? insist eu amenintator.
– Apa? imi intoarce Alexandra candida intrebarea, cu aerul binecunoscut al scolarilor scosi nepregatiti la lectie.
– Da, apa, tip eu scos din fire si, repezindu-ma la sacosa, incep sa inventez rapid continutul. Care era cu aproximatie cam asta: una coarda cu manere roz, una galetusa, un borcan cu gem de capsuni, un borcan cu dulceata de visine – sper ca n-a carat toata camara -, o minge desumflata, o punga cu 4 (patru) rosii storcite, 2 (doua) felii de chec invelite in foita alba, doua furculite, si.. cam asta. In plus o papusa care zacea aruncata pe patura, langa ochelarii de soare. Cu asta epuizasem, evident, lista.

– N-ai luat apa, constat eu dezolat.
– …
– Si nici pachetul cu mancare, continui, fara sa mai am puterea sa ma infurii.
– Tatii, scanceste vinovata, mi-aduc aminte, erau pregatite pe raftul de langa cuier si…
– Si..?!
– Am uitat sa le iau de dimineata. Tati, mi-e sete, continua ea cu o perfecta lipsa de logica.
– Asta-i culmea! Si mie mi-e. Asa-mi trebuie daca n-am avut de lucru si te-am luat cu mine.
– Tati, iarta-ma, se miorlaie Alexandra spasita. Ma grabeam sa mergem la „aier” liber.
– „Aer”, „aer”, nu „aier”, ti-am mai spus de nu stiu cate ori, reactionez eu automat si perfect nepotrivit cu gravitatea momentului.

„Aier” liber mi-a trebuit?
Of, si mi-e o sete, mi-e o sete ca as sorbi toata Niagara. Ce spun eu Niagara! Zece, o suta de Niagare! Tot oceanul planetar! Si balta sclipeste in soare, unduindu-si ademenitoare apa. Apa! de n-as sti cat e de murdara si de maloasa…
– Mami zice ca rosiile taie setea, imi intrerupe fiica mea cea isteata reveriile acvatice.
Fiindca, ce-i drept, e drept: e isteata. Si are spirit practic.
Ne indreptam in tacere spre punga cu rosii storcosite si la impartim frateste, morfolindu-ne pe maini si pe gura.
Hm! Nu ajuta cine stie ce.

Ma intorc, oricum ceva mai inviorat, la undite. Si imediat am presentimentul unei grozavii. Javra latoasa si murdara ma priveste cu inocenta drept in ochi si se linge pe bot. Nenorocire! Mamaliga! Momeala pentru pesti! A hapait-o pe toata, toata; pana la ultima faramitura. Simt ca ma ineaca furia, imi vine sa-i dau un picior, sa-l arunc in mijlocul baltii, sa… Contemplu, neputincios, dezastrul. Eu ma uit la Alexandra. Alexandra se uita la mine. Amandoi ne uitam la javra. Javra da cu nevinovatie din coada. Asta e!

Drumul spre casa a decurs foarte linistit. Taceam amandoi. Nu stiu de ce, dar am impresia ca ma cuprinde, asa, o ameteala de la stomac. Poate ca „aierul” e de vina?
– A fost minunat, tati, se hotaraste Alexandra sa rupa tacerea. Data viitoare venim tot aici.
Data viitoare! Venim! Simt ca ma apuca ameteala de-a binelea. Precis, „aierul”!

P.S.: Celor doi carasei le-am dat drumul in apa. Ii prind data viitoare!

Comentarii
  1. Mihai Ch. spune:

    Ne bucura aprecierile dvs asupra textului si ne face placere sa va putem anunta ca editia a II-a, revizuita, a cartii din care ati citat tocmai a vazut lumina tiparului si este acum disponibila in majoritatea librariilor online.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s