Cautam fox-terrier

Posted: Iulie 31, 2009 in De-ale altora

( din motiv de comentarii, tin sa mentionez, in caz ca nu am facut-o: ce copiez aici, apartin autorilor in cauza (deocamdata Otilia Cazimir si Alexandru Chiriacescu), cu tot cu copyright si orice drepturi; daca exista persoane ce nu sunt de acord cu publicarea lor, un simplu mail e de ajuns pentru a le scoate de aici. Nu am nici un fel de profit din astea.. )

Cautam fox-terrier!

Ca Alexandra e o mare prietena a animalelor mi se pare ca v-am mai spus-o. A animalelor in general si a cainilor in special. Toata populatia canina a cartierului poate sa depuna marturie. Nu exista javra prin curtile vecinilor pe care sa n-o stie dupa nume si pe care sa n-o alinte cand trecem cu sau fara treaba pe strazile din apropiere. Daca ma gandesc bine, si in privinta asta fiica-mea imi seamana leit. Si mie mi-au placut intotdeauna simpaticii reprezentanti ai speciei Canis familiaris sub orice forma, marime si culoare, ba in copilarie am fost ani in sir fericitul posesor si prieten de joaca al unor patrupezi destepti si iubitori, pe care nu i-am uitat pana azi. De atunci au trecut insa ceva ani si dragostea mea a devenit mai curand teoretica. Nu m-am mai incumetat, adica, sa-mi asum raspunderea cresterii si educarii unui caine. Numai ca Alexandra, fiind la varsta la care raspunderile sunt, cum spun specialistii, mai putin contientizate (sau cum ii spune bunica-sau — ca nu vede mai departe de varful nasului, ceea ce e cam acelasi lucru), fiind deci ea la aceasta varsta minunata si iresponsabila, ne-a anuntat ca vrea sa-si ia caine.

Ne-a anuntat o data, ne-a anuntat de doua ori, de noua ori, dupa metoda ciocanitoarei Woody, pana ce am capitulat. Si ca intotdeauna, aflati in preajma hotararilor importante, am convocat democratic consiliul de familie. In cursul dezbaterilor Alexandra si-a precizat mai exact obiectul visurilor ei — un Saint Bernard sau macar un dalmatian. De ala din „101 dalmatieni” — stiti voi!
A urmat un moment de tacere. Intr-un tarziu s-a auzit timida vocea bunicii:
— Mama draga, n-ar fi mai bine sa luam un borcan cu pestisori rosii?
— Sau poate o pisica, se avanta si nevasta-mea cu speranta in voce, gandindu-se probabil la linistea casei.
Alexandra isi oteli albastrul pana atunci inocent al privirii, arunca pestisorii rosii in botul pisicii si pisica in neantul proiectelor respinse fara drept de apel.
— Nici nu ma gandesc. Mi-ati promis un catel. Vreau un catel!

Am promis! Cand i-oi fi promis? In ruptul capului nu-mi aduc aminte.
— I-ai promis, descurca-te, imi sopteste destul de putin duios nevasta-mea si se retrage spre teritoriul neutru al bucatariei, lasand toata pedagogia in seama mea.
Restul familiei o urmeaza strategic.
— Perfect, Alexandra, reiau eu, odata ramasi singuri, firul tratativelor. Tu vrei un catel, dar Saint-Bernardul nu e catel.
— Da’ ce e, ma rog?
— Pai.. nu e.. adica e.. e catel, dar e mare, mare cat, cat…
— Cat un vitel, ma completeaza Alexandra fericita!
— Exact. Cat un vitel. Cum sa tii un vitel in casa?
Alexandra masoara din ochi apartamentul nostru, care ce-i drept nu-i prea spatios si convine ca un vitel nu s-ar simti tocmai in largul lui. Nici noi.
— Si pe urma viteii astia.. na! Vreau sa zic Saint-Bernarzii astia sunt caini de munte, ei salveaza oamenii surprinsi de avalanse. Ce sa faca un Saint-Bernard aici? N-am dreptate?
— Da, suspina Alexandra, dand din nou roata cu privirea prin casa si regretand probabil din tot sufletul ca n-avem avalanse.
Pana la urma, dupa indelungi dezbateri, ajungem la concluzia sa adoptam un catel de talie mai rezonabila. Eventual un fox-terrier.
— Sarmos, precizeaza fiica-mea exigenta.
— Sarmos, cad eu de acord, incercand sa-mi aduc aminte care ar fi diferenta intre un fox-terrier sarmos si unul… unul cum? nesarmos poate? In fine, o sa vedem.

Si in zilele urmatoare trecem la actiune. Dam adica sfoara-n tara printre copiii de pe scara noastra cum ca am dori un catel. Si asteptam!… Primim mai intai cateva stiri care se dovedesc lipsite de valoare practica. (Pe strada vecina cineva a avut catelusi, dar.. i-a dat. In alta strada cineva o sa aiba.. dar.. numai peste cateva luni.. Etc., etc.) Apoi, intr-o dupa-masa (tocmai atipisem) soneria ne mobilizeaza brusc. Suna, suna cu insistenta. Deschidem si.. in fata usii, o femeie escortata de un pluton de copii din bloc— functionand, imi dau seama, pe post de ghizi locali.
— Dumneavoastra vreti un catel? intra femeia direct in materie.
Si, cum ne-a luat asa, pe nepregatite, nici n-apucam sa raspundem (evident afirmativ) ca dintr-o punga de plastic scoate un mototol. Un ghem pufos, alb, cu pete sure, fixandu-ne speriat cu margelele negre ale ochilor.
— Pufi! Scumpul de tine! exclama Alexandra, adoptandu-l instantaneu si grabindu-se sa-l descotoroseasca de punga de plastic.
Efuziunile erau reciproce. La giugiuleli tandre, vietatea, recunoscatoare, incepu s-o licaie cu mult entuziasm pe obraji. Iar eu.. eu, nemaigasind nimic de zis, admiram scena, sprijinit de usa.
— Hîm! gasi de cuviinta femeia sa ne trezeasca din reverie, aducandu-ne aminte de prezenta ei. — Da! Ããã..reinnodai eu stangaci conversatia, ce-i cu asta?
— Pai, l-am adus, preciza inutil conlocutoarea. Nu doreati un catel?
— Noi? Nici pome…incepui eu cu vehementa, dar privirile conjugate si pline in acelasi timp de speranta si de repros ale Alexandrei si ale dihaniei din bratele ei ma facura sa-mi reprim instantaneu protestul.
— Voiam e-adevarat, da’ voiam un fox-ter…ma rog.. daca l-ati adus, il luam si pe asta..dar…
— Tatiii! exclama Alexandra cu multi de „i” ca in toate momentele ei de entuziasm, si dintr-un salt disparu in casa cu odorul mult visat.
— Las’ sa nu va para rau, ca merita, continua aducatoarea, o minune de caine…, e ultimu’ ca p’ailalti i-am dat.. si numa’ mancarea cat m-a tinut.. aduse ea conversatia spre o zona mai interesanta.
— Zau, ma mirai eu ipocrit. Si cam cat v-a costat pana acum?
— Aaa! Pai ganditi-va si dumnavoastra..lapte de 3-4 ori pe zi, ba acu’ a-nceput sa morfoleasca si carne, ca s-a marit, bata-l norocu’..asa ca.. sa fie la

cateva sute de lei. Da’ dumneavoastra dati-mi o suta si gata, adauga ea repede, citindu-mi probabil pe fata neincrederea in pomenitele performante gastronomice ale ghemotocului. Ca sa nu fie degeaba, continua, ca stiti cum se zice-n popor, cand iei un caine degeaba.. — Un moment! m-am scuzat retragandu-ma in casa sa aduc suta si pierzand ocazia sa aflu ce prevede intelepciunea populara in astfel de imprejurari…Poftim!


Si, dupa multumirile si urarile de rigoare, ne-am despartit, eu grabindu-ma sa regasesc restul familiei, mobilizata in graba cu prilejul fericitului eveniment.
Stateau roata in jurul vietatii care, cu un calm desavarsit, aproape cu solemnitate, ne onora covorul din sufragerie.
Dupa vreo trei saptamani, Pufi — ca Pufi ii ramasese numele— parca era la noi de cand lumea. Devenise rasfatatul tuturor —si mai ales al Alexandrei— care nu contenea cat e ziua de mare sa-l alinte. Numai ca, in fericirea asta generala, simteam cateodata, cum sa va spun! ca o unda de neliniste.. Pufi asta era foarte dragalas. Dar labutele, labele mai bine zis, de ce le avea asa mari, disproportionate — prea mari pentru un catel atat de mic! Hm! Si mancarea! Are o pofta de mancare sa nu-i fie deochi! Inghite tot. Hapaie. Si iar o ia de la capat, mai sa-mi vina sa cred ca femeia care mi l-a adus stia ea ce stia. Curios! Se joaca, se tine dupa noi prin casa bataindu-si fericit coada, dar toate astea cu o oarecare retinere, asa, cu un soi de gravitate.

Nu stiu cum ar fi evoluat meditatiile mele pe tema Pufi, daca intr-o dupa-masa nu m-as fi trezit la usa cu Iulica, fostul meu coleg de liceu. Iulica asta e zootehnician, se ocupa de oi. E si doctor in stiinte, publica si carti, si oile astea, pe care le creste si le studiaza el intr-o statiune pe undeva prin obcinele Bucovinei, se pare ca sunt mai cu mot decat suratele lor, din moment ce Iulica a ajuns cu ajutorul lor, ma rog, o personalitate, de l-am vazut si la televizor dand interviuri. Mi-a explicat el, in mai multe randuri, cum e cu oile respective, da’ n-am inteles mare lucru. E drept ca eu nici in liceu nu straluceam la zoologie.
—Salut! ma lua repede Iulica din usa, de parca de cand nu ne-am mai vazut ar fi trecut acolo, doua-trei ore si nu doi-trei ani. Am fost la un simpozion si inainte de plecare am tinut sa te vad. Asa ca fa-mi mai repede o cafea pana ma duc sa-mi salut prietena. Unde e?
„Prietena” lui e Alexandra. N-apuc sa-i raspund lui Iulica, pentru ca fie-mea, care i-a auzit vocea, vine valvartej sa-l imbratiseze. Si dupa ce se consuma bucuria revederii — in timp ce eu, mai putin bagat in seama, mestec in cafea si ma pregatesc sa-i zic vreo doua lui Iulica despre cum se poarta el cu vechii lui prieteni, cine intra pe usa? Pufi, calcand tantos, in cautarea stapana-si. Da cu ochii de Iulica. Iulica da cu ochii de Pufi. Se contempla amandoi pret de vreun minut, apoi, in timp ce Pufi catadicseste sa-i miroasa pantofii, Iulica ma intreaba cu oarecare mirare in voce, el care nu prea are obiceiul sa se mire de nimic.
— Ce-i cu asta?
— Catelul Alexandrei, dau eu din umeri, Pufi!
— Îhîm! face Iulica grav, de parca ar consulta o oaie de-a lui, un caz mai grav, îhîm! Pufi! Frumos catel!
— Nu-i asa, nene Iulica, sare Alexandra cu gura, fericita.
— Si-i rasa buna, continua Iulica impasibil.
— Oare, ma manifest eu, mai sceptic.
— Precis. Stii ca ma pricep. E mioritic.
— Ce e?! nu ma dumiresc eu.
— Mioritic. Splendid exemplar. Asta duce singur cincizeci de oi.
Ma uit la Iulica fara sa inteleg o iota din ce spune. Ce mioritic, ce oi? Iulica asta cu oile lui.. Nu cumva e cam obosit? Nu-i bine sa exagereze omul cu munca.
— Lasa oile, Iulica, si hai de-ti bea cafeaua, mai zic, in timp ce Iulica, cu javra in brate, il cantareste, ii deschide gura, se uita la dinti..
Ma, al naibii, asta si-a schimbat specialitatea, s-a facut doctor de caini?
— Pot sa te felicit— conchide grav, dragul meu prieten, Esti fericitul posesor al unuo exemplar superb de ciobanesc mioritc. Rasa autohtona, destul de rara, cu excelente calitati de munca si fidelitate exemplara. Pentru o stana, asta-i aur.

Si, pe cand Iulica, terminandu-si docta si succinta expunere, sorbea cu voluptate din cafea, eu simt un gol cam prin „capu’ stomacului” cum zice bunica, asa ca un fel de lesin. Mioritic. Stana. La mine in apartament. Numai oi n-am tinut in casa. Ma asez pe scaun si privesc la Alexandra, si Alexandra priveste la mine (asa ne-ntelegem noi din priviri in momentele grele) si amandoi privim la Iulica. Iulica, insa, priveste la catel si pe urma in fundul cestii (acum goale). Isi mai toarna tacticos o cafea, o soarbe, lasa ceasca si se ridica, luandu-si in mana servieta si in cealalta pe Pufi „mioriticu” care profita repede si-i trage vreo doua licaituri pe obraz. Indreptandu-se spre usa, Iulica ne adreseaza discursul de adio in stilul caracteristic.
— Am plecat. Pe asta-l iau cu mine. Va astept in august la statiune. Alexandra, daca iar zice taica-tu ca n-are timp, vii singura. Te astept cu masina la gara.
Si considerand protocolul incheiat, dispare, fara sa ne dea timp sa ne dezmeticim.
………………………………………………………………………………………………
( Peste cateva luni, fiica-mea a primit o scrisoare din Bucovina, de fapt, mai curand un biletel: Draga Alexandra! Pufi al tau, pe care il cheama Haiduc, o duce de minune. A crescut si e rasfatatul statiunii. Ai de la mine in contul lui un borcan de smanatana si fragii „aferenti”. Astept — si te asteapta si Haiduc — sa ne revedem. P.S. Salutari lui taica-tau.)

Adevarul e ca dupa episodul cu Pufi nu prea ne simteam in apele noastre. Sigur, daca n-ar fi rezolvat Iulica problema, nu stiu ce ne-am fi facut pana la urma cu „mioriticul”. Si nici lui nu i-ar fi priit grozav in apartamentul nostru. Asa ca despartirea a fost in folosul netagaduit al ambelor parti. Totusi..ne obisnuisem cu el.. si acum parca ne lipsea ceva.. Nu mai spun ca Alexandra a devenit de-a dreptul melancolica.
— Tati! Ce-o mai fi facand Pufi?
— Haiduc, o corectez eu.
— Ba Pufi. Pentru mine a ramas Pufi! si pleaca aproape suparata de atata lipsa de sensibilitate din parte-mi.
Cam asta era starea noastra de spirit — nu prea grozava, dupa cum va dati seama— cand, intr-o dupa-masa, Alexandra navali la mine in birou:
— Tati, uite, citeste aici — si-mi intinde un ziar deschis la pagina de „mica publicitate”, indicandu-mi cu degetul un anunt, incercuit in prealabil si cu o carioca rosie pentru o mai sigura identificare.
CEDEZ CAINE RASA EXCEPT. NUMAI IUBIT. ANIM.
— Ce-i cu asta? nu inteleg eu in primul moment.
— Cum ce-i cu asta? Are un caine si il da numai iubitorilor de animale.
— Ca n-om fi noi singurii iubitori de animale, zic eu sceptic. Si ce rasa o fi asta EXCEPT., ca n-am auzit de ea.
— Hai, tati, nu te fa ca nu intelegi. EXCEPT. adica EXCEPTIONAL. Catelul e exceptional, asa ca mergem imediat sa-l vedem.
— Cum imediat?! Nici vorba! Sunt obosit si mai am si ceva de citit in dupa-masa asta. Mergem maine.
— Sigur, maine, ca sa nu-l mai gasim! Tu n-auzi ca e ex-cep-ti-o-nal, silabisi ea, destul de corect de altfel. Ex-cep-ti-o-nal!
Era clar ca nu mai am incotro. Am capitulat.
— Bine, hai sa mergem. Pe unde vine strada asta?
— Ããã! Nu.. prea.. stiu… recunoscu fie-mea, taraganat.

Cu ajutorul „Ghidului capitalei” ne-am completat lacunele de informatie. Strada „venea” cam prin capatul celalalt al orasului. Si mai pe la margine!
In fine, mai cu „Ghidul capitalei”, mai cu rabdare, ne-am descurcat noi cumva si, cam peste o ora, eram la adresa indicata in ziar. O casa cu gradina, cu ronduri de flori, cu alee betonata la mijloc — o minune. Ne-a placut. Numai ca poarta nu avea sonerie, iar in gradina nu vedeam pe nimeni. Am batut, am strigat, asa mai timid, sa nu-i deranjam pe vecini.. si pana la urma ne-am hotarat sa intram. Dar n-am facut bine cinci pasi pe alee ca, de undeva din fundul gradinii, navali spre noi, intr-o furtuna de hamaituri furioase, o javra fumurie si zbarlita, destul de fioroasa la infatisare ca sa ne faca sa trecem dintr-un salt dincolo de poarta.
— De-asta il da pe bietul catel, comenta Alexandra, dupa ce se vazu in siguranta, nu poate sa-l tina in aceeasi curte cu javra asta muscacioasa.
„Javra muscacioasa” ne hamaia de mama focului din spatele gardului de scanduri, in timp ce pe alee aparu, in sfarsit, stapana casei — o persoana asa mai impunatoare ca volum, imbracata intr-un capot inflorat si grabindu-se, gafaind, sa ajunga la locul conflictului.

— Taci Kuky! adresa ea cainelui un indemn mai mult formal, intrucat nesuferitul exemplar continua sa latre intaratat. Ce doriti? ne intreba, incercand in acelasi timp, cu piciorul, sa-l aduca pe Kuky la ordine.
— Pai.. noi am venit pentru anunt.. incercai eu sa ma fac inteles peste harmalaia javrei.
— Noi suntem iubitori de animale — confirma Alexandra, amestecandu-se neintrebata in conversatie.
— Aaa! se lumina gazda. Poftiti.. poftiti..intrati.. mars Kuky.. nu va fie frica, asa-i el galagios.. fii cuminte Kuky.. intrati.. si aplecandu-se cu greu, il imobiliza pe asa-numitul Kuky, apucandu-l cu o mana de ceafa-i caltoasa si tinandu-l zdravan, in timp ce noi inaintam prudenti pe alee. Ne-am oprit langa casa asteptand ciudata pereche sa ne ajunga din urma.
— Va sa zica pentru caine ati venit, facu femeia, eliberandu-l in fine pe agresivul patruped, care continua insa sa ne maraie infundat de dupa capotul ei inflorat.
— Exact. L-am putea vedea?
— Cum adica sa-l vedeti? Pai nu-l vedeti? Asta e!
— Asta?.. balbai stupefiat..
— Sigur. El e! Kuky!
— Stiti.. incepui eu sa bat in retragere, noi am vrea unul asa.. mai bland..
— Pai ce Kuky nu-i bland? se mira preopinenta. Vai de mine! Nu va uitati ca latra el asa; numai gura-i de el, altfel e bland saracutul.
Nu eram deloc convinsi; atitudinea lui Kuky demonstra mai curand contrariul.
— Oricum, noi dorim un caine de rasa, continuai sa bat in retragere, sub privirile aprobatoare ale Alexandra si asta nu pare..
— Cum! ma intrerupse femeia, vizibil indignata, cum puteti sa spuneti asa ceva. Se vede ca nu va pricepeti. Tatal lui Kuky era Schnauzer, daca-ati auzit dumneavoastra si maica-sa era grifon bruxelez.
— Da? facui eu neincrezator, desi nu intelesesem mare lucru. Nu prea pare— si-mi coborai privirea spre latele impaslite ale javrei. Jignit probabil, urmasul decazut al schnauzerilor si al grifonilor bruxelezi isi sticli, cu un marait infundat, albul coltilor. Hotarat lucru, nu ne placeam deloc.
— Asa ca ne iertati, continuai eu, luand-o pe Alexandra de mana cu un gest instinctiv de solidarizare, dar nu cred ca..
— Poftim! schimba femeia tonul, solidarizandu-se si ea, instantaneu, cu orgoliul lezat al javrei. Oameni seriosi sunteti? Nici nu stiti ce vreti. Mai ziceti ca iubiti animalele! Si eu, care aveam de gand sa vi-l dau doar cu vreo cinci sute, nimica toata —.. mai incerca ea o ultima tentativa de ademenire, in timp ce Alexandra si cu mine ne aflam deja in plina retragere, cam pe la mijlocul aleii.
Mai bolborosi ceva, ce semana a ocara, dar n-am apucat sa intelegem prea bine, intrucat Kuky, perfid, se hotari sa foloseasca in ultima clipa avantajul tactic al terenului propriu. Se repezi adica, latrand furios, pe urmele noastre, cu intentia vizibila de a nu lasa nepedepsite insultele aduse memoriei nobililor sai stramosi. Ce o sprinteneala de care nu ma credeam in stare, am inhatat-o pe Alexandra si din trei salturi am fost in strada, trantind tocmai la timp poarta. Tocmai la timp: neinduplecatul agresor clantanise din falci la numai cativa centimetri de manseta pantalonilor mei.
Ne-am indepartat repede si fara comentarii.
— Tati, facu intr-un tarziu Alexandra, cand ajunsesem in statia de tramvai si-si mai venise in fire. Tati, in viata mea sa nu mai vad vreun „snitel” de-asta muscacios. Nesuferitu’!
……………………………………………………………………………………
Totusi, daca vreti sa stiti, n-am demobilizat. Cautam fox-terrier. Daca aflati pe undeva vreunul, dati-ne de stire. Doar suntem iubitori de animale.

Comentarii
  1. amalia spune:

    daca mai vreti fox astept un mail la amalia_stef@yahoo.com

  2. serban cosmin spune:

    am un mascul frumos de 7 luni cu par scurt, tricolor.0742631339

  3. diana spune:

    Am doua pisicute si un nazdravan de aproape 2 ani , asa ca nu mi-ar trebui si un catel, ci doar un link cu cartea cu Alexandra. te rog… ma prapadesc de ras citind …Merci

  4. Alexandra spune:

    Imi pare rau, nu am link… cartea o am eu si copiez din ea. Nu am mai scris de prea mult timp, lipsa de timp e de vina. Nu stiu daca o poti gasi in librarii, nu cred ca se mai publica, dar am pus numele autorului si numele cartii, poate poate ^_^

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s