Cutreieram

Posted: August 20, 2009 in Ganduri

Sau cum am urcat eu pe celebrul Montagne Pelée. Aproximativ.

Ziua incepuse prost: dormit relativ prost, consortul cu fundul in sus si o matusa obosita, cam nedormita, ce a venit sa ne ia, uitand punctualitatea acasa. Trebuia sa plecam de la 9 aici, am plecat pe la 9:40. Drumul nu a fost rau, nu am avut ambuteiaje, dar Nordul nu era tocmai aproape si a trebuit sa trecem prin cateva catune ca sa ajungem la destinatie, ceea ce ne-a incetinit. Nici tipa ce avea ore de conducere nu a ajutat, sau femeia ce mergea catinel-catinel, desi era intr-o zona de 90 la ora.

Cum nu era sa urcam de la poalele muntelui, am mers cu masina pana la primul adapost, cum ii zic ei, la o altitudine de 800 si ceva de metri. Era deja mai racoare decat jos, dar aveam oricum bluze, in caz de frig glacial, eventual zapada.
Lasat masina langa un caine mort de care nimeni nu s-a indurat, luat rucsacii si toate cele trebuincioase si am pornit la drum, noi patru: eu, consortul, mama consortului si sora mai mare a mamei consortului, cunoscuta sub numele generic de „matusa”.

Mi-a venit sa plang vazand ca de fapt avem de urcat (d’oh, ca si cum nu as fi stiut) scari= efort suplimentar. Daca am fi facut asta imediat dupa ce am ajuns aici, ar fi fost alta treaba, aveam deja antrenamentul urcarii celor zece etaje de la mine, dar asa… nu m-am antrenat decat sa inot cumva si asta, nu prea ajuta pe uscat.

Efort mare, caldura pentru ca soarele a decis sa iasa din nori, trepte, stanci, trepte, gauri, bolovani si.. iar trepte. Nu am indraznit sa le numar, nu as fi reusit.. si mai erau si cele facute pentru uriasi, erau imense.. macar eu sunt ceva mai inalta, dar soacra-mea si matusa, sunt micute, la 1,60 (cu indulgenta).. erau trepte ce le ajungeau aproape la talie. Dar ele s-au plans mai putin decat mine.

Pe mine ma enerveaza, imi displace extrem, ma streseaza, inhiba.. sa fiu in centrul atentiei. Chiar daca e vorba doar de 3 persoane, cand ma intreaba toate daca sunt ok, dar nu sunt ametita, daca pot continua, etc… e enervant si atunci cand sunt intrebata ce am, atunci ma ia cu plans, pentru ca as vrea sa ma asculte cand le zic ca sunt ok. Nu, ruscacul nu e prea greu, nu, nu vreau sa il ia consortul, nu, nu vreau sa ma acopar, da, continuam, da, sunt sigura. E frustrant. Stiu ca intentiile sunt bune, dar cand un om iti zice o treaba, nu insisti si mai ales, nu ii zici persoanei de langa sa foloseasca forta pentru a obtine ceva.

Deci am continuat, cu chiu cu vai, cu picioare ce se plang, cu glezne ce mai ca s-au scrantit, cu pauze, respiratii profunde. La fiecare obstacol depasit speram ca nu mai avem mult.
Am intalnit si alti temerari, mi-am amintit bunele maniere ce se practica pe munte (nu, nu am mai urcat pana acum.. am urcat Tampa, dar a fost joaca de copil pe langa asta; stiu ca am crescut langa munti, dar nu am avut cu cine merge si tata nu si-ar fi lasat fetele singure, pe munte!) si a fost dragut sa vedem altii, care s-au trezit cu mult inaintea noastra (sau poate stateau mai aproape).

Am ajuns la al doilea adapost dupa o ora si 47 de minute. 2 km doar. Dar am urcat, trepte, multe trepte si terenul, dupa parerea consortului (si a mea, dar nu-s experta) era inclinat la 45° sau mai mult. Avand in vedere experienta celor doua doamne (au urcat alte dealuri, au urcat ambele pe munte, dar nu pana sus si in fiecare saptamana alearga, fac cel putin 2-3 km, de vreo 2 ori pe saptamana) nu cred ca ar fi fost ele asa de obosite dupa 2km de mers normal.
Am mancat un pic, ne-am mai linistit inimile si ne-am intors.

La coborare am facut cu 20 de minute mai putin.. dar nu e asa de usor pe cat pare. Ne plouase un pic inainte de a ajunge pana sus, umiditatea e prezenta pe munte ( bine, la o adica nici nu e munte, e vulcan ce face nani si e mai inalt decat alte dealuri de pe acolo), deci pietrele si bucatile de lemn ce ingradeau treptele, erau umede. In plus de asta, treptele mari, nu erau usor de coborat, iar portiunile unde erau bolovani, erau usor de urcat, dar de coborat, nu prea…

Am mentionat incheieturile mele defectuoase? De la genunchiul reumatic, pana la glezna cu antecedente, trecand pe la adidasii ce nu stateau fix si la fiecare pas mai frecau un pic pielea si in general, genunchii care nu ma prea tineau din lipsa de antrenament.. Eh, nu a fost tocmai amuzant.
Si daca tot ne plangeam ca ni s-a acrit sa coboram, a inceput ploaia. Ne picurase de cateva ori, am fost bazaiti sa luam chestiile speciale pentru ploaie, am refuzat, ne era destul de cald si-asa. Deci da, ploaie. Din-aia de vara, cu picaturi mari si dese, violente si bagacioase. Cred ca eram pe la jumatatea drumului cand s-a pornit. Noroc ca trecusem de portiunea cea mai inclinata cu pietre si nu cu trepte.
Nu pot sa zic ca m-a deranjat in mod deosebit, chiar imi placea sa am un motiv mai bun decat transpiratia pentru a fi uda. La urcare, transpirasem prin toti porii, la intoarcere, aceiasi pori au fost curatati, direct sau indirect.

Cand am ajuns la masina, eram uda cu totul, rau de tot, apa trecuse prin tot ce a putut. Am regretat insa ca nu am acoperit rucsacul, cand am ajuns acasa si am constatat ca tot ce era inauntru, fusese udat. A scapat doar portofelul, protejat fiind de sepcile ce am refuzat sa le folosim, pe motiv ca-s inutile, ca nu e cine stie ce soare (la fel ca si cu hainele de ploaie, ne-am auzit vorbe, ca na, tinerii, ce stiu ei? eh, cand esti tanar vezi altfel lucrurile, esti mai inconstient, nu intelegi.. iaca, nu am facut insolatie, si de racit.. iaca, nu-i un cap de tara) dar mai ales, pentru ca sunt urate. Da, da, stiu vorba aia cu prostul fudul, dar chiar nu era soare, altfel probabil ca as fi purtat sapca rosie cu inscriptie publicitara. Poate.
Servetelele, dintr-un pachet, s-au udat complet. Gumele de mestecat, la fel de ude. Bluzele carate pe motiv de posibilitate de frig extrem (la tropice; da, stiu, nu am motiv sa fiu sarcastica, pe munte poate fi destul de frig numai ca.. na, au uitat de unde vin eu; am fost totusi fata ascultatoare) la fel de ude.. Cel mai rau imi pare insa de carnetelul oferit de Denisa.. nu aveam motiv sa il iau cu mine, dar era in rucsac si am zis ca cine stie, poate imi trebuie, si l-am lasat acolo.. paginile s-au lipit unele de altele, dezlipindu-se de cotor, cerneala s-a imprastiat.. si miroase bizar.

A fost obositor, picioarele imi erau sfarsite, plamanii zbierau, iar inima fugea din piept impreuna cu venele ce imi pocneau in tample. A fost enervant sa urcam atatea trepte si sa mergem prin ploaie, pentru ca riscam sa alunecam si sa dam cu capul de unul din miile de bolovani de pe acolo, sau sa ne rupem ceva..
Dar nu s-a intamplat nimic rau, nu am murit de oboseala, inca pot urca si cobori scarile de acasa, ma tin foarte bine pe picioare, nici nu simt oboseala.

In plus de asta, am avut parte de o plimbare ( sa fim poeti) prin ploaie, alaturi de cel iubit (da, era in urma mea, asteptand sa ma duc inainte, veghind asupra mea, ca tot drumul si asteptand ocazia sa o ia mai repede la vale fara sa dea peste nimeni) si mi-era dor sa simt ploaia, fara sa imi fac griji ca ma ud.
Dar am si fost in nori si ceata.. iar cand s-au ridicat, am vazut muntele acoperit de verdeata, de cimbru salbatic, cum zic ei uneia din florile de pe acolo.. am vazut caldarea impresionanta lasata in urma de ultima eruptie ( 1902) si am vazut St. Pierre si Morne Rouge la picioarele noastre. Am vazut Atlanticul inspumat pe coastele abrupte si am vazut Marea Caraibilor, usor agitata spargandu-si valurile in spatele tarabelor pescarilor si vanzatorilor de peste de pe malurile Carbet-ului. Am auzit cantecul „fluieratorului”.. ce aduce un pic cu o muzicuta.
Printre gurile de aer ce le luam disperata, incercand sa imi calmez disperata, am apreciat aerul proaspat, curat, al muntelui. Mirosul de ploaie, de verdeata, de iarba proaspat cosita sau cel de mare, ce ajungea pana la noi, au fost un deliciu.

Detalii tehnice: am urcat pana la 1285 (parca) metri de altitudine, adica am parcurs, in altitudine, vreo 400 de metri; in distanta, doar 2 km, in panta. Dus-intors, ne-a luat 3 ore si un pic, asta cu tot cu pauzele de respirat, baut, sters nasul, oftat, poze si admirat peisajul.
Se poate urca pana la.. nu mai stiu, pana sus de tot, la Chinez.. asa-i zice (poate din cauza ca francezii zic „chinois” strecuratorii.. aia mica pentru ceai, iar craterul, are sanse sa arate asa, nu stiu, presupun) cautati si voi pe net. Sunt 3 km pana sus, de jos, de la primul adapost. Cand oi pune poze, daca o sa am chef, o sa se vada cat de abrupt era, insa, drumul pana la chinez, era si mai in panta, as zice ca la un 70° era, dar posibil sa ma insel.

Vreau sa urc iar.. dar as vrea sa fiu ceva mai pregatita si vreau sa urc pana sus, cu papuci, picioare, inima si echipament adecvate. Adica, in ciuda tuturor punctelor negative nu imi pare rau, a fost o experienta chiar frumoasa, iar obrajii mei usor arsi de soare confirma.

Comentarii
  1. Djinn spune:

    hehe, ce aventura :))

    si pe mine ma enerveaza cand lumea ma copleseste cu „atentii” de genul asta si insista…. incerc sa-mi creez un ton special, foarte categoric dar politicos, in acelasi timp :p poate inteleg din prima ca „nu, mersi” inseamna „nu, mersi” :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s