Cate-o poezie, doua (6)

Posted: August 6, 2010 in De-ale altora

Nu o sa reusesc sa compensez pentru cat nu am scris tot anul, dar deh, pot incerca. Copy/paste de la celalalt post, ca mi-e lene sa scriu detaliile astea.
Cartea: Baba Iarna intra-n sat, din seria Din periodice si manuscrise.

E primavara iar…

Azi am vazut întîia rîndunica:
O slova ascutita, subtirica,
Cu care mîna nu stiu cui
Însamna pe albastrul cerului
Ca iar e primavara.

Si mi-am adus aminte in zadar
(A cîtea oara?)
De-un baietel salbatec si hoinar
Ce se juca pe subt fereastra mea
Calare pe calutu-i de nuia.

Era copil strain, al nimanui,
Cu ghete rupte, cu hainuta veche,
Dar îsi punea caciula pe-o ureche,
Plesnea din bici si fluiera haihui,
De parca drumul tot era al lui.

Într-un tîrziu, —
Pe-o zi din alta primavara,
Cînd vîntul dulce clatina copaci
Cu frunza rara,—
Am întîlnit o-ngropaciune de saraci:

Trecea copilul, leganat, într-un sicriu.
Tinea crucis pe piept mînute mici,
Nu mai avea calut, nu mai plesnea din bici…
Deasupra-i, cerul cald si straveziu
Îl îmbia-n zadar cu rîndunici.

Si-acum, cînd toti ai lui l-or fi uitat,
Cînd pe mormîntul mic s-o fi uscat
Si cel din urma fir de tamîioara,—
Eu l-am vazut trecînd în primavara
Calare pe calutu-i de nuia,
Si i-am trimis, de la fereastra mea,
Acelasi zîmbet—ca odinioara.

Cîrtita

Din umeda si sumbra vizuina,
Au scos-o azi, cu sapa, copiii la lumina…

Cu trupul neted, rece ca pamîntul,
Cu luciu stîns ca parul mortilor, —
Ea a ramas pierduta-n fata lor:
N-a slobozit nici tipat, nici privire,
Ci doar, de frica,
S-a ghemuit si s-a facut mai mica.
Si cautînd sa fuga în nestire,
Stîngace si ridicola si oarba,
Se-mpiedica de firele de iarba
Tîrîndu-si, printre flori de tufanele,
Picioarele — ca patru lopatele.

Din labirintul de sub negre musuroaie,
Ea n-a vazut, cînd bate vîntul,
Cum lanurile galbene se-ndoaie,
Nici cum, din nouri, soarele trimite
Manunchiuri lungi de raze ascutite
Sa poleiasca picaturile de ploaie…
Nici cîntec nu cunoaste, nici culoare,—
Ci scormonind necontenit tarîna,
În bezna si-n racoarea ei ocrotitoare,
Îsi sapa rasucite subterane
În care singura-i roaba si stapâna,—
La adapost de soare…
Si scurma-asa, mereu, — si nici un gînd
N-o-ntreaba: pentru ce? si pîna cînd?…

*

Bateau din palme si rîdeau copiii
Cu rîsul crud al nevinotatii,
Ea, dibuindu-si printre bulgari rostul,
Îsi cauta, nauca, adapostul.
Si transparenta diminetii clare
I se parea vrajmasa si amenintatoare.

Cu trupul cilindric, greu — dizgratioasa
S-a strecurat acum, sfioasa,
Ca-ntr-un tunel, în adapostul darîmat.
Copiii-au rîs, apoi s-au departat:
N-au îndraznit s-atinga luciul blanii moarte
Cu mînile lor vii, caldute, moi.

Iar mîne, prin livada, mai deoparte,
Va creste, din pamînt un musuroi…
Si cînd vor sta cu fruntile plecate
Deasupra tarnii proaspat afînate,
Copiii vor simti-n adîncul ei
Un zgomot surd de munca si de lupta
Obscura…monotona…ne-ntrerupta…

Comentarii
  1. djinni spune:

    ce frumoase, dar ce triste!
    :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s