intre doi ani

Posted: Decembrie 31, 2010 in Aberatii

Poate ca ar trebui sa dau lectii despre cum se pierd prietenii… Am devenit destul de buna la treaba asta in ultimii ani si am ajuns la ce sper eu sa fie, punctul culminant. Mi-ar conveni sa ma opresc aici.

Nu imi place in mod deosebit sa imi plang de mila, chiar detest asta. In general prefer sa ma plang de situatiile in care sunt, nu ca ar fi vorba de mine.

Am avut un an catastrofic si punctul culminant a fost atins acum doua-trei luni (prefer sa nu le numar). De acolo continui in puncte de suspensie, nu stiu pe unde anume sa ma situez. Mi-au ajuns ranile din ultimele luni, vreau sa trec peste toate astea.

Dar sunt incapabila sa iert si cu atat mai putin sa uit ce mi s-a facut, mai ales modul in care s-au intamplat toate astea. Rolul prietenilor e sa fie langa tine cand esti in rahat pana in gat (si in general e preferabil sa nu te lase sa ajungi acolo), nu sa te lase cu ochii-n soare si fundu-n balta, pentru ca „it makes you sound petty”.

Amenintarile (promisiunile, posibilitatile) legate de integritatea mea fizica au fost mereu fundate pe ganduri serioase, reale.. Faptul ca am invatat si semnificatia psihologica ma fac sa ma simt si mai in drept de a ma comporta asa cum am facut-o. Sunt rani ce nu se spun.

Dar ca sa nu bat apa in piua prea mult… Realizarile pe anul asta? Am luat licenta (se putea mai bine); am crescut (asa cum zicea Ferenczi de copiii maturi prea devreme: ca fructele ciupite de pasari, se coc mai repede decat celelalte); am citit (insuficient) si am cumparat carti (mai multe decat as avea timp sa citesc); mi-am dat demisia si am plecat asa cum vroiam: cu o imagine proasta (doar in fata celor mai mari, colegii stiu de ce). Am realizat ca nu sunt destul de puternica, e mereu loc de mai bine si as face bine sa ma las de plans, schimbatul ochelarilor in fiecare an nu e o solutie buna (si nici macar ieftina).

Nu, nu imi vine nimic in minte care sa fie realizare si complet pozitiva.

Insa… sunt multumita de cate ceva: m-am apropiat de o persoana ce-mi era draga de mult timp (desi as preferat sa o facem in conditii mai placute); am ajuns sa aflu cate ceva in plus despre ea si am putut sa ii spun ca o iubesc… desi m-am limitat la scrisoare. E matusa care a facut cele mai multe pentru mine, tine loc de mama, cand e aici, stie sa ma aduca cu picioarele pe pamant, ajutandu-ma in acelasi timp sa sper.

Bineinteles, e o realizare, dar nu e cu totul datorita mie, am avut noroc, au fost circumstantele atenuante: mi-am regasit fratiorul. Ludo, pe care il pierdusem din vedere de 5 ani probabil, nu mai stiu.. eram inca in Nîmes cand a disparut. Cautam un numar de telefon ( al persoanei care a decis sa ma lase balta) si am dat peste numarul lui Ludo… nici nu mai stiu de ce il pastrasem si la ce ma asteptam sa aud, dupa ce l-as fi format. L-am auzit pe el si am dat-o in balbaieli. Era de altfel prima data cand vorbeam in franceza, noi doi… Relativ greu, am mentinut legatura. A venit aici in fuga, am stat eu la el un weekend, cat sa respir, cat sa imi ling ranile, cat sa uit… cat sa il regasesc. Ne-am dat seama ca desi a trecut atata timp, avem in continuare enorm de multe in comun si chiar ne simtim ca frate si sora.

Desi au fost gauri temporale in care i-am dus lipsa si au fost momente urate pe care as fi preferat sa nu le petrec singura, consider ca ea a fost tot timpul langa mine, fie si doar cu gandul, si-anume Denisa. Probabil e o realizare: sa tin un prieten langa mine atata timp, intr-un an. Nu stiu ce ma faceam fara ea.

Fara restul se pare ca am supravietuit, doar universul nu incepe si nu se termina cu ei. Or so I was told.

Nu fac niciodata promisiuni anului nou, mi se pare inutil si a devenit o practica atat de banala… ca e la moda. Prefer sa imi spun ca o sa trag mai tare decat am facut-o pana acum, ca o sa reusesc sa stau in picioare singura, fara sa ma tin de pereti si mai ales, fara sa ma lovesc de ei.

De altfel incep anul cu o revizie tehnica destul de completa. Stiu ca trebuiesc schimbate piesele, in mare parte, dar nu se mai fabrica, asa ca incercam sa carpim pe unde putem, daca nu, punem de lemn, si-asa reciclarea si reutilizarea e la moda.

2010 m-a dezamagit. Prea gol… si se dadea asa de rotund! 2011 e mai ascutit, mai colturos, poate o sa se zbata sa iasa in frunte si sa se descurce mai bine decat predecesorul.

Si pentru ca asa-i traditia: La multi ani!

Comentarii
  1. eumiealmeu spune:

    ei, a fost un simplu an. când pui cărămizile într-o construcţie, uneori te mai plictiseşti, mai bate vântul, mai plouă. dar când se termină construcţia… ei, ce bine că ai unde locui. mi-a plăcut ideea cu faptul că anul se dădea rotund. da, cam aşa se arată totul la început pentru ca apoi să fie plat, tern, fără rost. dar poţi să păstrezi rotunjimea, cu puţină atenţie. oricum, alegerile noastre contează. mai bine alegi decât să regreţi după…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s