Baby-sitter

Posted: Februarie 20, 2011 in Munca

Am atatea de spus in ultima vreme incat ideea ca ar fi bine sa scriu ma descurajeaza. Si evident ca ma iau cu altele, ca e mai simplu.

Poate daca o iau incet-incet, o sa imi reuseasca.
Am inceput sa ma ocup de copii din septembrie. I-am vazut o data sau de doua ori, a venit momentul fatidic in care mi-am scrantit glezna… si a trebuit sa iau o pauza.

Toti cei care ma cunosc stiu cat de mult imi plac copiii. Mai ales cei din familie, aceeasi care imi spun (de vreo 8 ani incoace) ca imi sta ataaaat de bine cu un copil in brate! Daca ar sti ei ca de fapt ma lipesc de copii pentru ca cei mari ma obosesc cu intrebarile lor si pentru ca nu imi gasesc de fapt niciodata locul… Daca ar sti ca astia mici au acelasi scop ca aparatele mele foto (de altfel, ar trebui sa ma dau mare, am un Canon 60D, sa-mi traiasca si un obiectiv nou, 70-300mm and I love it /end bragging ) nu ar mai fi asa de incantati. Desi, le convine sa scape de chestiile oracaitoare timp de juma de ora, o ora, depinde cat reuseste chestia in cauza sa stea linistita.

Dar sa nu exagerez: mi-au placut dintotdeauna copiii. Motiv freudian sau nu, mi-au fost dragi si m-am ocupat cu placere de ei. Nu am avut de schimbat scutece, insa, poate de-aia interesul meu a ramas intact. Si nu mi-au deranjat somnul (can’t be worse than it is now), deci mi-s dragi.

In fine. De cand suntem in Paris, neamurile ce poseda urmasi prea tineri ca sa se ocupe singuri de ei, m-au tot intrebat daca nu vreau sa stau cu ei din cand in cand, contra cost, evident. Am tot refuzat, pentru ca orarele de la scoala sunt facute pentru studenti full-time si cum mai si lucram la McDo, nu aveam cum, cand… Dar anul asta, renuntand la o forma de tortura remunerata, mi-am spus ca poate nu moare nimeni daca chiulesc de la cate un curs (un sfert in cazul de fata) pentru a sta cateva ore cu cei ce-mi sunt totusi verisori, prin alianta. Zis si facut.

Lucrurile s-au aranjat intr-o seara pe care as vrea sa o uit… Iar pe 13 septembrie m-am prezentat la scoala copiilor, cu mai bine de juma de ora inainte, ca sa fiu sigura ca nu intarzii. Noroc ca aveam ceva de citit si ca nu ploua. Pentru ca, dupa cum aveam sa aflu intr-o seara in care turna cu galeata, nu putem intra in scoala pentru a astepta plozii. Nu, trebuie sa stam afara, indiferent de conditiile meteo. M-am intalnit cu precedenta dadaca, o pustoaica simpatica, care mi-a explicat cum stau lucrurile si care m-a si pus in fata faptului absolut socant: copiii mint.

Cum adica mint? Sunt mici! Dar da, mint. Pentru ca nu le place sa faca dusul zilnic, pe motiv ca, dupa cum avea sa-mi spuna E. (N. are 8 ani imediat si e baiat; E. e fata si are 11 ani peste cateva luni) „nu serveste la nimic, e o pierdere de timp”, ca o adevarata frantuzoaica. (sper ca totusi o sa inteleaga peste cativa ani ca nu e frumos sa duhnesti a dihor, mai ales cand iei transporturile in comun, la ore de varf). Si deci da, amandoi au mintit in prima seara, spunand ca merg sa faca dus si revenind dupa 2 minute, cu pielea cat se poate de uscata. Am avut de-a face cu minciuna asta de cateva ori si i-am explicat chiar lui E. ca macar daca ma minte, sa o faca competent, sa dea macar drumul la apa cand intra sub dus, sa astepte un pic, nu sa stea in camera, citind. Stiu, nu e frumos din partea mea sa le dau idei, dar daca nu are chef, nu are chef. I-am explicat dup-aia cat de util o sa fie dusul cand o sa aiba niste probleme lunare… atunci nu o sa mai vrea sa iasa de sub dus.

Imi sunt dragi astia mici. Ii vazusem deja, in context familial, zbierand si alergand, izbindu-se de oricine/orice, plangand ca s-au lovit sau ca pateurile sunt prea iuti. Imaginea a persistat, chiar daca erau doar ei, fara restul verisorilor. Reusesc sa ma fac ascultata, desi joia, in special, sunt usor insuportabili si mi s-a intamplat o data sa tip la ei pentru ca ma terminau nervos.

Adevarul e ca au varstele nepotrivite. E. incearca sa isi creeze o personalitate, incearca sa fie cineva, de preferinta fata lui tata, frumoasa si desteapta, inteligenta peste masura, dar mai ales, mai inteligenta decat N. care e prost, inutil, nu se descurca si e neinteresant si „de-aia nu ai prieteni!”. Da, E. e de o rautate ce ma depaseste. Evident, pot face o oarecare analiza, dar nu se cade. Si nu e datoria mea, pe cat a parintilor, sa o puna la punct. Eu ma comport la fel de infantil ca ea: cand il ataca pe N. o atac si eu, o pun la locul ei, cu aceleasi sarcasme pe care stie sa mi le serveasca.

N. e mic si e in umbra sora-sii, nu stie sa isi faca prieteni si cauta mereu aprobarea cuiva, cauta sa fie sustinut, sa fie vazut. Nu e prost, e doar nesigur pe el si pe motiv de critica constanta (in plus de asta, are doua invatatoare, nu e tocmai usor sa aiba repere) se pierde si incearca sa se agate de ce poate. Evident, prefera sa se joace in loc sa isi faca temele, ii place sa faca pe clovnul, sa fie sigur ca a vazut si probabil de-aia se si tot baga in viata sora-sii. Are un mic defect de vorbire si mai si vorbeste repede; uneori mi-e greu sa il urmaresc.

Universul lor e constituit din jocurile video, cartile pentru copii ( E. citeste Harry Potter, evident, iar N. are carti cu pagini parfumate placut sau neplacut) si Simpsons. Le place sa imi povesteasca de o mie de ori cum au reusit sa isi faca cicatrici sau ce au facut la bunicii din Toulouse sau in Martinica; E. se baga intotdeauna in discutie, cand gaseste ca N. e prea lent, iar N. se baga in discutie ca sa il auzim si pe el.

Fata ce se ocupase inainte de ei (la fel ca si celelalte, ma tem) nu gatea. Le fierbea paste cumparate din supermarket, chestii ce mi se par absolut gretoase, sau gnochi si altele semi-preparate. Am rezistat cateva saptamani si l-am intrebat pe tatal lor daca as putea sa le fac mancare adevarata. Si imi place, chiar daca nu pot varia prea mult (si in plus de asta ma enerveaza sa plec acasa mirosind a ceapa prajita), dar imi face placere sa ii vad asa incantati de mancaruri chiar simple.

Am avut si aventuri cu ei, evident, mai ales N. care e un dezastru. S-a intamplat ca intr-o seara sa se joace cu E.; ei doi, impreuna.. e un record. Numai ca au jocuri tampite, idei si mai si. Nu am versiunea clara a ce s-a intamplat… tocmai le facusem poze si le trimiteam unor verisori (care nu ii prea vad), cand E. ma striga disperata, ca N. s-a lovit. Ma duc pe hol, N. era intins pe jos, plangea, iar pielea deasupra ochiului avea o taietura. E. a spus ca N. s-a impiedicat de piciorul ei, el a spus ca ea i-a pus piedica… orice ar fi, e vina amandorura. Nu vroiam sa o sun pe mama, ca sa nu dispere, dar se pare ca asa trebuie sa procedez. M-a mirat ca nu am panicat.. chiar daca curgea sange. Am dezinfectat, am incercat sa opresc sangerarea; mama m-a trimis la farmacie, sa iau ce trebuie si sa imi spuna aia daca trebuie sa mergem la spital. Acolo am dat de un nene la 100000 de ani care s-a uitat la arcada piciului si mi-a spus linistit ca imi da Arnica (daca nu ma insel e patlagina; pe-aici se folosesc destul de multe medicamente homeopatice… nu sunt asa scumpe si unele chiar functioneaza), sa nu se umfle pielea, altfel, sa pun pansament si-atat. Ah, ok. Piciul sangereaza si el imi da Arnica? Ok…. A venit si mama dup-aia, i-a pus „strip”, bucati d-alea de leucoplast care cica ajuta pielea sa se lipeasca si sa se cicatrizeze. Fie.

Vorbind despre cicatrici… N. e expert. Are una la buza si lui, ca si E. le place sa imi spuna ca l-au dus la spital pentru taietura aia si nu mai aveau lipici special si de-aia are cicatrice. Sunt amuzanti.

I-am vazut acum o saptamana ultima data, pentru ca au vacanta doua saptamani. N. m-a sacait toata seara, m-a obosit. Vine tatal lor, eu ma pregatesc sa plec, N. era pe jos, se incalta. Se uita la mine cand ii spun ca nu ne mai vedem timp de doua saptamani si zambeste diabolic.
N.: Adica nu te mai vad…..
Eu: Da, nu ma mai vezi doua saptamani, pentru ca aveti vacanta.
N. zambeste fericit si se balbaie: Deci, deci… inseamna ca nu te vad… ziua mea?!
Eu: Normal ca nu ma vezi de ziua ta, pica intr-o sambata.
N. e si mai fericit si zambeste afurisit.
Eu: Inseamna ca nu vrei nici cadou?
N. se uita disperat la mine, de jos, face niste ochi mari, iar buza de jos (cea fara cicatrice) incepe sa tremure; se opreste din legat sireturile si: Paaaardon.

Da, imi sunt simpatici astia mici.

Comentarii
  1. Djinn spune:

    Ah, is niste mici profitori, ticalosii astia dragalasi :))
    nu te tenteaza sa lucrezi cu copiii dupa ce termini facultatea?

    • Weet spune:

      Anul trecut asta am facut, ne specializasem pe copii. Dar cum se merge pe experimental destul de mult si nu imi place in mod deosebit, am zis ca intercultural o sa fie mai bine. Doar ca m-a dezgustat o profa, a fost vita si din cauza ei ma gandesc ori sa schimb profilul, deci sa trec iar la copii (anul asta fac intercultural si copii), ori sa schimb facultatea si sa raman la copii. Nu stiu, oricum, mai am inca un an sa decid…

  2. arakelian spune:

    deci nu stiu ce ai decis intre timp, dar eu ti-am citit cateva articole de blog, si… asta emana atata dragoste, incantare, deliciu despre contactul tau cu copiii…..

    • Alexandra spune:

      Oh, a trecut fix un an.
      Cred ca ultimul post (adica asta pe care il postez mintenas) e destul de clar. Lucrez cu copiii la practica, acum. O sa fiu specializata in copii si adolescenti, cand o sa imi iau diploma… peste vreo doi ani, cu putin noroc (si minte multa).

      Multumesc pentru comentarii si aprecieri :)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s