Dezechilibru

Posted: Mai 5, 2011 in Ganduri

(nici aici nu vreau comentarii, pentru ca nu vreau mila; nu ma dau in spectacol, caut doar sa gasesc o coerenta in ce zic, sa explic ce nu am curajul sa o fac in direct)

Acum cativa ani avusesem o discutie cu un amic, despre asta, despre pasii pe care i-am putut face in directia asta. A ras de mine cand am spus ca mi-era teama de durere. Aveam 17 ani cand incercasem prima data si pot numara pe degete persoanele care stiu asta. Uneori, daca ma uit bine, pot chiar si gasesc cicatricile.

Se pare ca e o etapa normala, se pare ca « trecerile la act/fapte » (in termeni frantuzesti romanizati) sunt dese in perioada adolescentei. Probabil ca reorganizarea psihica e mult prea puternica si prea dificila pentru a putea suporta corpul ce mentine toate razboaiele intr-un singur loc. Sau e doar prostia varstei, un teribilism, dupa cum ne place sa judecam, la fel cum cei care au ajuns pe strada sunt evident lenesi si prosti ( sunt cursuri la facultate ce deschid ochii, de fapt, nu ii tin atintiti intr-o anumita directie).

Tin foarte bine momentul in care s-a intamplat, era o sambata si am mers in baie (logic). Aveam de unde alege lamele. Am stat in fata oglinzii ( probabil ca in cartea lui Nazeer e vorba despre o tipa ce s-a sinucis uitandu-se in oglinda dulapiorului din baie, iar parintii au scos ori dulapiorul, ori oglinda, pentru a nu suporta imaginea aceea in fiecare zi) cu mainile sprijinite de chiuveta, inainte de a ma aseza pe jos. Cateva taieturi mi-au fost de ajuns. Nu mai stiu daca au fost ambele maini.

Gentiana a fost singura care a remarcat, luni. M-a certat… si ea si Lavi au facut-o.

Am promis ca nu mai fac. La fel cum am mai promis unor persoane ca nu o sa ajung acolo. Si cu toate astea am continuat, cu diverse ocazii, ultima fiind cea in care mi s-a spus ca sunt « petty ». In seara aia cred ca a fost cutitul de ceramica. Sau poate forfecuta.

Nu m-am vazut niciodata ducand lucrurile pana la capat, de fapt. Asta probabil si pentru ca subconstientul « se crede » vesnic. Dar nu cred ca am avut vreodata intentia sa pun punct final. Si nu de durere.

Ce nu reusesc eu sa exprim, gasesc in ce spun altii, in ce traduc altii din trairile altora. Ma refer la cartile de psiho, la cazurile clinice expuse. Asa cum si eu as putea fi expusa in toata splendoarea mea de nevrozata.

A scris un nene (nu numai unul) o carte despre scarificari & co si deci si despre tentativele de sinucidere. Sunt cele reusite, in care o viata dispare si nenoroceste cateva pe langa si sunt tentativele, care sunt de fapt tentative de a trai. Sunt metode de a te intoarce la liman, de a regasi drumul. Sunt metode de inscriere in corp a durerii ce nu poate fi exprimata in cuvinte sau ce nu poate fi auzita. Sunt scrijelituri pe corpul ce contine durerea in cauza, e un fel de intoarcere la origini.

Ah, da, altii au vieti mai grele, pentru altii viata e de o mie de ori mai grea si mai infecta si eu imi permit sa ma plang si sa ma gandesc la acte de lasitate extrema. Sunt oameni care au mers mai departe de atat. Sunt oameni care sunt cu adevarat nefericiti si eu imi permit sa am astfel de ganduri josnice? Asta sunt eu, mai egoista de felu-mi.

Daca nu sunt obiecte taioase, sunt obiecte contondente, sunt dintii care-mi intra in piele fara sa imi dau seama si ma trezesc cu urmea de dinti si carnea albastra… Am avut mereu metode de a-mi face rau, de a ma calma, de fapt… doar ca uneori s-a ajuns la astfel de extreme, pentru ca durerea a fost extrema.
Nu mai fac. ?. O sa continui, intr-un fel sau altul, pentru ca in ciuda a ce mi se spune din diverse directii, toate evidentele pe care lumea mi le baga in fata despre cat de grozava sunt si ca evident, eu o stiu, dar joc doar falsa modestie, eu de fapt nu stiu.

Sunt in echilibru pe bordura mea.

Comentariile sunt închise.