Violenta pt. 2

Posted: Octombrie 4, 2011 in Aberatii

Cum a inceput o noua saptamana, au inceput si nervii mei. Moderat, insa, din cate imi amintesc. Dar mi-am amintit si azi de ce am vorbit de curand urat, desi nu imi sta in fire (fata de persoane din categoria aia, nu in general; doar cand sunt in prezenta anumitor persoane ma stapanesc, altfel nu prea). Am admirat rabdarea consortului cand are de-a face cu asa situatii… eu mi-am pierdut-o dupa al 5lea apel.

Ca operator telefonic, eu si consortul il avem pe acelasi. Numarul e pe numele lui de altfel, dar ambele numere sunt fisate ca doar platim pentru ambele. Dar operatorul de dinainte si asta de acum se gandeau ca e logic sa ma sune pe mine in loc sa sune direct consortul. Asta vara au inceput sa ma hartuiasca. Unul doua telefoane pe zi, depinde daca raspundeam din prima sau nu. A devenit frustrant cand ma grabeam sa mananc ca sa pot raspunde (suna in pauza de masa, evident) asa ca, intr-o zi m-am enervat si am inceput sa tip. S-au calmat. O luna. Dup-aia m-a sunat un mascul care a ras aproape cand a auzit ca ma enervez si a cerut numarul consortului „sa vedem daca il avem” a terminat el sa il dicteze si a multumit, cu un ranjet ce-l simteam prin telefon. Saptamana trecuta au inceput iar. Prima data mi-au spurcat numele cand l-au pronuntat, dar cand a fost sa pronunte numele consortului (adica acelasi pe care il stalcise) i-o iesit. M-am rastit ca nu poate sa vorbeasca cu doamna ‘ceea si nici cu domnu’, la care face „ah, ok, o sa il sunam pe numarul lui”. Dar de ce, in numele a tot ce e sfant, nu ai facut asta direct? A doua sau a treia zi ma suna iar. Nu am avut rabdare (eram cu copiii si imi mancasera nervii o tura) si am luat-o tare pe fatuca, explicandu-i ca ma deranjeaza, ca nu sunt secretara consortului si ca nu au decat sa il sune pe numarul pe care l-am dat de 3 ori deja si „foutez moi la paix” ( nu-mi vine sa traduc, nu are acelasi impact). Mi-a fost mila de biata fata dup-aia, dar mi s-a acrit, sa invete sa comunice intre ei si sa ma scuteasca.

Azi am avut iar un apel de la un numar necunoscut. This will be fun.

A mai fost si asta vara o faza cu o hostess de la un supermarket care m-a luat mai de sus decat ar fi trebuit si m-a insultat, drept pentru care am depus plangere… Aici nu cred ca sunt doar nervi. E si faptul ca… hmmm am o anumita varsta la care nu mai accept sa fiu tratata ca un gunoi. Dar nu e numai de varsta…nu e nici chestie de studii, fiecare face cum poate, e probabil mai mult ideea ca am fost in aceiasi pozitie ca individa (la casa, adica) si eu nu mi-am permis sa fac asa ceva cuiva. Ca am tutuit un pici de 10 ani.. e normal, ca am tutuit un client care s-a rastit si a inceput sa ma insulte, iar e oarecum normal, dar nu mi-am permis sa ii spun cuiva ca nu stie sa citeasca si sa ii bag in fata un afis ce trebuia sa stea la vedere de la bun inceput.

In fine, astea sunt doar exemple mari, cazuri in care incepe sa ma ia stomacul. Dar mai sunt si mizeriile zilnice: dobitoci cu copitele pe scaunele pe care as vrea sa ma asez, vite care ocupa 2 scaune in perioada de varf, cretini ce stau pe mijlocul scarii cand incerc sa iau trenul, imbecili ce nu ma lasa sa ies din tren si se imping ca sa urce, tampite ce ma imping pentru ca au fundul prea mare si nu stiu sa se miste pe langa cineva fara sa il bruscheze… si tot feluri de marlanii pe care daca le-ar vedea altii in tara, ar scoate evident „numai in Romania vezi asa ceva”. Eh, uite ca nu.

Anul trecut am avut o perioada dificila (care joaca in prelungiri) si atunci am fost constienta de cata violenta pot acumula si ce porniri violente pot avea, fara motiv. Am incercat sa calmez asta si a mers. Dar nu intentionez sa imi distrug sistemul pentru ca unii sunt prost crescuti. Deci incerc sa strang din dinti, sa destind stomacul si sa merg mai departe. Dar cand am glezna sucita si un nenorocit ma impinge intentionat (nu mai stiu daca pusese mana pe mine sau ma impinsese cu umarul) sau cand o….(hmmm nu mai am inspiratie la insulte) proasta ma loveste in spate pentru ca nu ma las impinsa, sau cand nebunii comenteaza si se uita dupa mine/noi (eu si Denisa, evident), imi pierd rabdarea care m-a facut sa indur multe jigniri si raniri de la persoane mai apropiate decat un ghita din deal care a uitat ce inseamna sa il respecti pe cel de langa tine. Si imi urca sangele in obraji, ma uit urat sau ma stramb, inghit in sec si incerc sa nu apelez imediat la calmante varii si diverse.

Gresesc cumplit asteptand de la ceilalti un comportament asemanator cu al meu, fie si doar la nivelul respectului. Dar vorbim de o tara si de un popor la care multi se uita cu admiratie si cand colo… Bine, nu reduc francezii la asta, dar ma infurie ca nu stiu sa respecte persoana de langa ei, dar se asteapta sa fie respectati, indiferent de natie, pentru ca nu am de-a face doar cu francezi, sunt de toate neamurile pe aici si lipsa de respect nu are frontiere si nici nationalitate. Si cred ca asta ma scoate de fapt din rabdari: astept prea mult de la ceilalti.

Trebuie sa ma educ. Ori in sensul ca invat sa dau la gioale, ori in sensul ca devin nesimtita (insensibila eventual) la ce marlanii fac si inchid ochii, incercand sa imi vad de ale mele, sa il ling ranile cand ma imping si ma lovesc cu sau fara intentie si sa tac. Asa cum fac toti. Dar sper sa nu inchid ochii in fata unei agresiuni si sa las toata violenta sa iasa in momentul ala, pentru ca daca o sa ma fac ca ploua, o sa ma detest mai mult decat detest toti oamenii la un loc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s