Cu si despre copii

Posted: Noiembrie 23, 2011 in Adult life

Nu cred ca exista un domeniu in care sa ma consider si sa ma afirm atotstiutoare; daca am facut-o vreodata, sper sa-mi dea cineva peste bot. Desi am vreo trei ani de studii in spate, pe tema asta in special, nu ma consider specialista si nici macar psiholoaga intr-ale copiilor. Deci totul reprezinta experienta mea, ideile mele si se poate sa nu aiba nici o valoare, nici macar teoretica. 

Copiii mi-au placut dintotdeauna. Nu e o noutate. Nici faptul ca imi doresc. Mai recente sunt unele temeri si dubii care ingrijoreaza unele persoane (starea mea, nu grijile mele) de care incerc sa ma scutur. Dar nu asta e ideea.

Nu am nici un model de „asa trebuie crescut un copil” sau „nu asa”; am doar idei adunate de-a lungul timpului si sunt bazate in mare parte pe ce au facut ai mei, chiar daca le reprosez unele lucruri (care m-au facut cine sunt, de altfel), dar si din cursuri, din carti. Nu o sa spun niciodata unui parinte care nu-mi cere asta, cum sta cu viata pulsionala a copilului, care ar putea sa ii fie fantasmele (daca o bag pe Melanie Klein la inaintare am distrus bietul parinte) si ce trebuie sa faca, ce nu trebuie. Evident ca sunt lucruri nerecomandabile, dar un parinte care incearca sa urmeze pasii desenati de unii care au stat mai mult cu nasul in carti, o sa fie mai rau decat unul care se bazeaza pe ce simte, ce crede el. O sa iau intotdeauna ce spun capetele patrate din domeniu cu proverbialul praf de sare, nu inghit totul, pentru ca sunt lucruri cu care nu sunt de acord.

Dar sunt unele teorii, unele idei care imi par si le consider adevarate, punct.

La conferinta de azi de la Sainte Anne, o tanti ce nu s-a prezentat, ne-a vorbit despre dificultatile pe care le pot avea unii copii cand vine vorba de scris. Interpretarile la nivel psihologic imi par logice, un fel de d’oh, in momentul in care o iei de la un cap la altul. Dar probabil ca as fi fost reticenta daca nu as fi avut un caz pe care il studiez fara sa vreau. Si azi, spre deosebire de toate celelalte zile, temele au mers foarte bine. Poate a fost o coincidenta, ramane de vazut. Cert e ca abordasem problema scrisului, de ce nu scrie corect, de ce se ia invatatorul de el? Raspunsul a fost trist in sine si combinat cu informatiile pe care le aveam deja, au confirmat o imagine de sine destul de proasta, care se reflecta in scris, cu sau fara intentie. Nu sunt genul care pupa in fund, mai ales copiii, dar el are nevoie de incurajare si i-am spus ca nu il consider prost, departe de asta. Nu sunt de acord cu injuraturile si insultele pe care le primeste, cred ca stiu mai bine decat altii. Cand am ajuns acasa m-a intrebat, inainte de a ma descalta, daca ne apucam de teme. E prima data in 3 luni.

Nu fac analiza, era doar un fel de introducere. Copiii sunt mai destepti si mai capabili decat ii credem, de fapt. Multi par sa nu tina cont de faptul ca avem o memorie infinita (cel putin asa s-ar parea), singura problema e capacitatea de a regasi informatiile in cauza. Copiii retin foarte multe si toate lucrurile alea reies cumva: injuraturi auzite in casa, gesturi ce nu-si au locul in afara casei, bucatele de informatii combinate cum cred ei mai bine, imagini ce revin sub forma de cosmar. Copiii (in afara de cei atinsi de probleme neurologice) nu sunt prosti. Daca sunt incurajati, stimulati, sunt capabili de foarte multe (cum ar fi invatatul a doua-trei limbi inainte de 5 ani). Exista genii, desi sunt din ce in ce mai multi ce poarta numele asta de vreo 10 ani incoace, dar responsabilitatea purtata de gene e micuta; mai responsabil e mediul (intr-un sens sau altul; o persoana poate fi „investita” si in mod negativ) in care se dezvolta. Un geniu, spunea o profa, nu o sa se plictiseasca niciodata in clasa, din contra, o sa isi termine treaba mai repede ca sa poata face altceva (in clase au carti de povesti; asa era in toate scolile in care am fost).

Si exista copii cu probleme. De oricare ar fi ele. Copiii astia devin victime, cum ar fi baietelul de care ziceam mai devreme: „e normal, astia mici si-o iau intotdeauna, daca nu au prieteni, esti mereu batut” care a fost luat de  „pédé” de un altul de varsta lui. Pe motiv ca „sâcâi pe toata lumea” nu il surprinde ca profa de muzica ii gaseste mereu pretexte sa il pedepseasca (e usor dusa si nu cred tot ce zici piciul, dar sora-sa spune aceleasi lucruri, a avut aceleasi experiente), ca femeile de la cantina nu il sufera, ca invatatorul ii face comentarii pe foile pe care a copiat o lectie „iti bati joc de lume”. Bataia (chiar si de joc) nu a fost niciodata un mod de educare. Chiar daca uneori as plesni unul sau doi, sunt constienta ca asta nu e o metoda. El s-a obisnuit cu mistourile, nu il surprinde prea tare cand unul vrea sa ii bage o foarfeca in brat sau cand i se spune „in gluma” ca e prost. Dar sunt lucruri care marcheaza, lucruri ce raman inscrise si care se transcriu la alte niveluri. Iar asta e problematic.

Mai sunt si copiii care sunt victime, dar care fac victime colaterale. Sunt famosii baieti rai din clase, „les cancres”; sunt cei care nu invata, cei care nu stiu, cei care raspund aiurea, cei care fac zgomot, cei care bat ceilalti copii. Rautatea pura si gratuita nu e altceva decat un simptom. La copii se traduce neglijenta parintilor, sau poate problemele parintilor, inscrierea copilului in familie, dezinscrierea, doliul, pierderea de orice fel. Nu exista copii rai. Exista doar victime ale mediului inconjurator.

Incerc pe cat pot sa explic copiilor ca daca unul nu stie sa scrie, nu inseamna ca „il est trop pas doué” sau ca e „trooooop bête”, ci inseamna ca are niste probleme pe care ceilalti nu le au. Daca unul da in ceilalti, nu inseamna ca e rau si atat, inseamna ca are ceva de spus, are ceva de exteriorizat. Incerc sa ii fac sa inteleaga sa nu reactioneze cu aceiasi violenta, pentru ca nu rezolva nimic, poate din contra, o sa inrautateasca lucrurile.

Copiii inteleg foarte multe, dar uneori uita. Sunt dispusa sa le repet cat mai pot ca lucrurile nu sunt asa de simple si atat de putin nuantate ca „prost” sau „destept”. Inteleg ca intre frati si surori exista certuri si batai, am trecut pe acolo, dar jignirile si atacurile asupra nivelului de inteligenta nu ar trebui sa existe; astea dor foarte tare, mai ales cand vin de la fratele/sora mai mare pe care se poate sa il admiri.

Copiii pot fi cuceriti usor. Cunostinte mai mari decat ale lor intr-un domeniu ce ii pasioneaza sunt mai interesante si mai puternice decat faptul ca ii putem corecta cand spun „ils croivent”… raspunsul va fi inevitabil „j’ai eu assez de leçons pour aujourd’hui, c’est bon”. Nu e usor sa fii copil; cu atat mai putin un copil ce creste. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s