Personaj

Posted: Noiembrie 24, 2011 in Aberatii

Ma exprimasem gresit nu demult, cand am spus ca ma agaseaza cand unele persoane se implica intr-un film, intr-o carte: tin partea personajelor, detesta cu pasiune altele, se agita, se supara, se intristeaza… Nu ma agaseaza faptul in sine, ci faptul ca nu pot intelege cum se intampla asta (nu caut „de ce”-ul) pentru ca la mine nu e asa. Pot numara pe degetele unei maini filmele SI cartile la care am plans (Juno, probabil si PS I love you, dar nu sunt sigura, The Green line; si cand eram mai mica, la Singur pe lume (cartea); parca a mai fost o carte recent…) si mi s-a spus ca sunt lipsita de inima. ( Pe langa toate caracterizarile negative pe care am avut onoarea sa le ascult si sa le inghit, asta imi mai lipsea)

Relatia mea cu personajele e bine stabilita: ei isi vad de viata lor, eu arunc cate un ochi p-acolo si dup-aia imi vad de viata-mi. Rad, ma intristez cand citesc… dar nu sunt parte integranta din carte, nu iau parte la actiune, desi o traiesc, mi-o imaginez. Am zambit cand Dorothy i-a spus lui Tom ca ar trebui sa ii vorbeasca lui Phillip, altfel nu ar fi fost acolo; si asta pentru ca imaginea de la inceputul cartii (Children’s book) mi-a ramas in minte, am imaginile stocate bine acolo.

O fi legat de faptul ca nu retin cu usurinta numele. Chiar si acum, spre sfarsit, nu pot sa le iau asa cum vin, trebuie sa ma gandesc cine e Imogen si de ce Geraint e cum e, etc. Probabil de-aia nici nu ma pot implica in viata unor personaje ce se ascund in spatele unui nume.

 

Dar azi a fost ciudat. Azi imi venea sa o iau de cap pe Olive si sa ii inchid gura. Frustrarea de copil neinteles a iesit la suprafata, probabil; de-aia mi-a fost simplu sa inteleg plecarea, abandonul trecutului. Poate e si un pic din ce pot analiza, ce face sa-mi fie mai simplu sa inteleg. De fapt, asta e: inteleg, nu traiesc. Fiecare carte e o aventura, dar pot trece de la una la alta cu usurinta pe care o mentiona Cartarescu; diferenta fiind ca eu retin imagini din cartile alea, chiar daca uit in mare ce s-a intamplat.

Ar fi timpul sa iau o pauza, Morfeu ma cheama in mod insistent. Toxine pentru o victima neajutorata a realitatii. Imi vreau visele inapoi. Vreau sa cred ca redevin stapana noptilor mele si activitatilor mele nocturne. Imi e dor de personajele in care chiar ma regasesc, sau care imi sunt mai cunoscute decat niste nume, niste simboluri pe pagini, sute de pagini mazgalite. Poate o sa regasesc marea maloasa, Prutul, batranica de la demi-sol, portul in care ma plimbam uneori, cristalele pe care tot visam ca le gasesc, urmaririle din scoala, de acasa, luminile care nu se aprind. Schimbarile nu sunt pentru mine. Poate de-asta mi-e si greu sa renunt. La orice, la oricine. Si poate de-aia nu ma implic, si de-aia nu inteleg. Dar admir, oarecum… e o scuza pentru o alta viata. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s