„Which cat would you want to take?”

Posted: Iunie 17, 2013 in Ganduri

Asa a inceput sfarsitul. Incepuse de fapt cu tot felul de minciuni pe care le simteam (cand stii sa minti, stii sa si detectezi minciunile), cu adevarul ce a izbucnit intr-o seara de 11 septembrie 2010, cu locuri ce m-au marcat, pe care am ajuns sa le detest. Am detestat vara aia, am detestat lunile ce au urmat. Acum incerc sa rescriu povestea, incerc sa rescriu locurile cu amintiri noi.

Imi spusese asta intr-o seara, nici nu mai stiu daca era live sau era intr-un mesaj, ca de obicei… Dup-aia au fost si sfaturi de genul „cand o sa iti iei masina…”. Pe langa „si ce daca poti sa mori de la anestezie? I se poate intampla oricui”. Retin detalii ce par minore, ce ma afecteaza major.

Au urmat doi ani in care am incercat sa ma repar fizic si moral. Crize de nervi, automutilare (scarificare da mai bine?) si calmante in diverse momente. Mi-am prelungit anii de facultate, cum poti sa gandesti un proiect cand nu stii in ce limite ti se incadreaza viata? Am castigat prieteni, unii plecasera cand fusese mai greu, dar asa e viata si cativa cred ca am meritat-o din plin. S-a intamplat ca tocmai unul din noii prieteni sa ma faca sa retraiesc povestea. Era tot intr-o seara de sambata, in mod ciudat. Era 1 decembrie, desi era mai degraba 2 decembrie, pentru ca era 3 dimineata cand am fost pusa in fata scenei primitive (termeni de psihologie, prefer expresia asta, uneia mai vulgare). Am clacat.

A doua zi Denisa m-a tinut in brate cand eu plangeam in hohote si ii spuneam ca nu mai pot. Tremuram si nu mai stiam sa pun un picior in fata celuilalt. S-a sacrificat pentru mine si dupa o saptamana urma sa inlocuiasca unul din tradatori. Dar am ramas cu ambii tradatori in casa. Durerea era de nedescris. Fizica, pentru ca simptomele precedente au reaparut, cu dureri greu de descris (variau intre „cutite in stomac” si „pietre, bolovani si pumnale”), ce a dus la zile in care nu mancam, slabit destul de mult incat sa ma refuze la donul de plasma (asta ma doare cel mai tare pe mine) si o imposibilitate de a gandi la altceva in afara de ce se petrecea in spatele meu— deci si durere psihica. „Cum poti sa stai acolo? Cum poti sa ii suporti? De ce faci asta? Trebuie neaparat sa faci ceva! Nu mai fuma!” Atatea sfaturi… multumesc pentru ele, dar sunt futile, imi pare rau. Nu am avut de ales. Nu am de ales in continuare.

Cu alte doua ocazii am clacat si fizic. Intr-o seara, daca eram singura, as fi fost dusa pe cealalta lume, oricare ar fi ea. Calmante aveam, alcool aveam, obiecte taioase aveam, motive?! ha! motive aveam. Dubla tradare, combinata cu faptul ca am fost luata de proasta (cel putin asta a fost incercarea lor) ar fi facut ca asta sa fie singura solutie. Lasitate? Oh nu. Tremuram, imi clantaneau dintii in ultimul hal si nu mai stiam pe ce planeta ma aflu. Ultima data, acum cateva saptamani, am jurat ca nu o sa ii mai las sa ma aduca in starea asta. Nici nu are rost sa intru in detalii scabroase, in care vina tot mie imi revine si ca tot eu as fi ranit pana la urma. Cate nu am auzit!

Cineva ma intreba, ezitand, daca nu mai sunt sentimente. Raspunsul meu a fost sec: nu. Nu, in momentul in care cutitul ajunge la os, rupem membrul dureros si plecam, sangerand, dar plecam. Pentru ca asa e mai bine, pentru ca doi ani de agatat de sperante, doar ca sa fiu injunghiata pe la spate, mi-au ajuns. Altii au intrebat in diverse moduri (hahaha chiar si unul din tradatori) daca ma gandesc la o posibila reparare, daca un viitor ar fi posibil, etc. Nu. O data a fost de ajuns, dar am zis ca poate e ceva de reparat. Dar cand mi se arunca un „timp de doi ani am incercat sa fac eforturi si tu nu ai facut nimic”, imi vine sa continui „deci ti-ai spus ca cel mai simplu mod de a scapa de mine, ar fi sa ma omori, rapid si sigur”. Nu.

Viitorul meu se afla altundeva, chiar daca prezentul face sa fie greu, chiar daca depind in continuare de minciuna asta in fata legii.

A trebuit sa impac si lumea cu decizia mea ulterioara. De fapt, nu am incercat nimic. I-am pus in fata faptului implinit. Ma asteptam sa fiu respinsa drept eroare a naturii, drept una care nu e „intreaga la cap”, dupa cum ma intrebase mama. Nu e vina nimanui pentru drumul pe care l-am ales. Am ales fericirea! Daca ea depinde de aprobarea cuiva, cred ca e o problema. Deci daca sunt probleme cu cine imi poate accepta fericirea, usa e usor de gasit, e simplu sa iesi din viata mea, altii au facut-o cu atata usurinta. Imi iau viata in dinti si ma inarmez cu mai putina ura, mai multa rabdare. Ma schimb, ma adaptez si mai nou, incerc sa gandesc un pic altfel: nu mai trebuie sa fac totul singura, nu mai trebuie sa duc totul in spate, am pe cineva alaturi. Cum nu am cuvinte sa descriu durerea, nu am cuvinte sa descriu nici fericirea pe care o redescopar, invat iarasi ce inseamna sa contez pentru cineva, sa fiu iubita si sa mi se permita sa iubesc, fara sa-mi fie teama ca sufoc, ca sunt detestata, ca sunt nedorita, ca sunt neplacuta.

Nu o sa iau niciuna din pisici. 

Comentarii
  1. Silvi spune:

    m-am simtit si m-a durut… si imi pare rau (desi e cam tarziu sa o spun…) ca nu am fost langa tine la timpul potrivit! stiu ca ai suferit mult, stiu cum e sa te gandesti daca n-ar fi mai bine sa „dispari”. dar nu asta e raspunsul. prin simplul fapt ca esti prezenta, dar absenta pentru unele persoane, ignorandu-le, doare, dar nu pe tine.
    te iubesc si o sa te iubesc toata viata mea! esti prima persoana care m-a invatat zeci, poate sute de lucruri, utile! am incercat si eu, la randul meu, sa iti dau sfaturi, dar am observat ca sunt nefolositoare sau enervante, chiar, cand, pentru a nu-stiu-cata-oara, ti se spune „calmeaza-te!, nu mai fuma! bla-bla-bla… asa ca, in loc de sfaturi inutile, te rog doar sa incerci sa zambesti, chiar daca nu simti nevoia. si, chiar daca ai o persoana langa tine pe care o iubesti si te iubeste, te ajuta si iti e alaturi, sa stii ca mai sunt persoane care te iubesc mai mult decat o pot spune in cuvinte, si nu ma refer doar la mine, ci si la ai nostri!

    • Alexandra spune:

      Nu era cu directie, era chiar ce mi s-a spus, nu ai fost singura. Daca nu as fi stiut ca nu ala e raspunsul, nu as mai fi fost aici. De mult.
      Nu e atat de simplu sa zambesti cand nu merge, cand nu crezi in asta, stii cat de sincera pot fi. Sfaturile nu sunt inutile, doar… nu isi au locul. Nu cred ca e ceva de spus in asa situatie, in afara de a te ingrozi, de a-ti fi mila de mine. Si nu asta caut.
      Stiu foarte bine ca nu e singura persoana care ma iubeste, nu sunt tembela… doar ca ea stie toate detaliile si m-a ajutat sa trec prin atatea crize. Nimeni nu stie toate detaliile in afara de ea, pentru ca nu am curajul sa le spun altora, nu tin sa caut mila si nu tin sa ingrozesc.
      Uneori nu e asa de simplu sa te agati de ce e la distanta, e nevoie de ceva concret, e nevoie de un pas in plus. Si toti cei care au incercat sa ma ajute, au facut-o, fie chiar si cu un sut in fund…e si ala un pas inainte. De trei ani tot incerc sa fac pasi inainte :)
      Nu consider ca te-am ajutat asa de mult, dar iti multumesc, daca o vezi asa. Si si eu te iubesc si o stii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s