Archive for the ‘Adult life’ Category

My name is…

Posted: August 28, 2013 in Aberatii

Fusesem intrebata de ce mi-am schimbat numele pe maretul facebook… Cand vrei sa scapi de trecut, il stergi, incet, incet. Mai raman urme pe care inca nu stiu sa le sterg, adrese e-mail la care sa renunt. Cu numele ala am fost cunoscuta pe forumuri. Eheee cate mistouri au fost facute pe seama lui. Nici in franceza nu am scapat de „8-8”.

Dar revenim la origini: Lela.

Asa-mi spuneam cand maltratam toate cuvintele. Asa mi-a spus sora-mea. Asa mi-au spus ai mei cand mi-am luat zborul din cuib, desi si inainte mai foloseau numele asta. Mi-a devenit drag.

Lela si Inda. Greu de separat, cum erau si Alexandra si Silvia. Mi s-a parut mereu ciudat sa aud un alt nume pe langa Alexandra, cand era vorba de o sora, mai ales mai mica.

Alexandra Lela. De ce sa renunt la origini?

( poate o sa reusesc sa schimb si numele blogului, inca o parte din trecut ce trebuie stearsa. Nu mai sunt Naru de mult timp. Sau poate ar fi mai simplu sa renunt la blog. Am depasit varsta.)

Posted: Iulie 27, 2013 in Adult life

Nu imi regret trecutul, nu regret locul pierdut, vezi tu? Nu regret nici macar ca tiza mea are tupeul de a lua locul ce mi-a apartinut timp de 10 ani. Ma dezgusta, ma infurie si poate ca pana la urma ma amuza cat de jos pot cobori unii. Istoria se repeta: acelasi nume, aceeasi varsta, aceeasi situatie. Dar variabilele sunt mai multe de atat. Eu nu sunt ea, ea nu are cum sa fie eu. Deci ii las locul…din decembrie e al ei, nu mai e loc de intoarcere (nu imi sta in fire sa trec in urma scursurilor, mi-e teama de pete si de infectii).

Sa fie asta ultima plangere, ultima insulta. Sa imi vad de noua viata, de fericirea pe care o construim cu mainile noastre…nu ni s-a dat nimic pe tava.

Ne-am luptat cu noi insine si cu lumea, cu prejudecatile. Stiu ca o sa trebuiasca sa o facem in continuare. Stiu ca o sa trebuiasca sa evoluez si sa inchid cu un sut puternic, si usa asta. Dar o sa o facem. Pas cu pas, ne ocupam de noi. Una de cealalta. Am reusit sa raman in viata, si asta e datorita unei singure persoane, ce stie sa ma sustina in continuare si e convinsa ca nu merita sa fac toate „nimicurile” pentru ea*.

Avem o camera, un balcon… o sa renuntam la ele in curand, dar profitam pe cat putem. Uneori suntem singure pe lume, suntem doar noi. Cliché.

Dimineata. Cafea. Tigari. Rasarit. Teza. Regasire. Placere.

 

 

 

 

*”stiu ca atunci cand o femeie da de un barbat care o raneste, e normal sa nu mai vrea sa aiba de-a face cu barbatii.” Fraza a fost auzita sub diverse forme, in diverse ocazii. Nu e adevarat. Trauma nu are de-a face in toata povestea asta. Sunt constienta de alegerea mea. Am ales fericirea, multumesc.

Sunt indignata si ma ingrijoreaza reactia mea fata de un copil. Vreau sa bat un copil de 8 ani, vreau sa ii dau in cap, desi probabil as dori sa fac asta parintilor inainte de toate, pentru ca ei nu iau nici o masura. Nu interpretez, astea sunt faptele relatate de sora copilului. Sa o luam de la capat:

Copiii de care am grija, N. (9 ani) si E. (12 ani imediat) au fost la aceeasi scoala. N. are un coleg care il bate de cateva luni, il calca in picioare cand e pe jos, il impinge… E. a fost colega cu sora piciului in cauza si a spus ca si pe ea o pocneste frati-su si parintii nu fac nimic, doar ii sufla in coarne. As fi putut sa ma indoiesc, dar avand in vedere cat de dese sunt incidentele in care piciul pocneste alti copii, sunt sigura ca s-a ajuns la urechile parintilor si nu s-a intamplat nimic. Stiu, probabil ca nu trebuie sa dau vina pe parinti sistematic, poate asa e el mai tampit.. nu conteaza, as vrea sa ii rup capul un pic. Pentru ca eu tin la N., pentru ca mi-e verisor si pentru ca e un copil care are deja destule probleme.

Ieri nervii mei au ajuns la limita. Bine ca nu l-am vazut pe pusti. N. a iesit de la scoala cu o mutra spasita si l-am intrebat intr-o doara daca a fost bine la scoala. La care mi-a raspuns, deschizand palma „daca un dinte rupt e un lucru bun…”. Ajunsa acasa am sunat mama care nu stia de incident. Era 18:30 si se intamplase la 16:00. Nimeni nu a sunat parintii. Nimeni nu a mers sa vada directorul. Profesorul care a vazut scena (piciul l-a impins pe N. destul de bine incat sa cada si sa isi rupa un dinte) i-a spus lui N. doar sa stea pe margine. Cand mama urma sa ajunga acasa am realizat ca doi dinti fusesera rupti, de fapt: unul pe jumate (dinte definitiv, cel din fata) si din celalat „doar” un colt. Au mers de urgenta la spital si nu stiu, o sa aflu azi ce s-a intamplat.

E inadmisibil ca intr-o scoala copiii sa-si poata da in gura asa, sa se injure in toate felurile si singurul lucru ce li se spune „nu va mai jucati impreuna”. Ah, si e interzis sa lovesti agresorul; tu, ca victima, nu ai nici un fel de drept, nu ai decat sa mergi mai incolo. E exact aceeasi politica aplicata in cazul violurilor: e vina victimei, a cautat-o, nu trebuia sa fie acolo, nu trebuia sa faca asta sau ailalta. Nu e vina agresorului, e doar un barbat. La fel si astia mici: eh, sunt baieti!

O sa fie teribil cand o sa fiu mama.

Posted: Februarie 21, 2012 in Munca

Uneori ma intreb de ce parte a gardului ma aflu…

A trecut o luna deja de cand merg de 3 ori pe saptamana printre copii ce au o lume a lor, o lume in care nu ne lasa sa intram, o lume sigilata cu onomatopee, ecolalii, auto sau hetero-violenta. Sunt fascinata, incantata, uimita…si in acelasi timp frustrata. Nu stiu cum sa ies din multele situatii in care ma gasesc cu ei si nu stiu cum sa ii ajut. Iar privirile infirmierilor, educatorilor…nu ajuta, deloc.

Ah-ah-ah! Oioioioioioiooo! I-i-ii! Qu’est-cequetudis? Quoi?! À demain! Héhéhéhéhéééé Aaaaaaaaaaaaaa! (manifestari ale copiilor; „fiecare are melodia lui” — intr-adevar, ii recunosc de cum ii aud pe hol)

Iesind de acolo ma regasesc intr-o lume in care vanzatorii nu imi vorbesc, ci doar imi intind mana (asa cum ar face Ri, cand ma foloseste ca scut, ca paravan in fata lumii). Dau si de copii de 15 ani cu pierce in spranceana, ce cumpara bere pentru adulti fara bani… Dau de adolescenti ce se lipesc de bara trenului si plescaie din limba, vorbesc singuri si scot sunete ce imi amintesc de Ra sau de Sop. Adulti ce se catara pe scaunele trenului, la fel cum Al se urca pe mobile si incearca sa stea in maini pe marginea mesei. Copii ce zbiara pe strada, in magazine, copii cu care nu te poti intelege, la fel ca Ba, ce are nevoie de o atentie constanta. Mai sunt si copiii linistiti, micuti si timorati, pe langa parinti impunatori si nervosi, ce ma fac sa ma gandesc la ziua in care So mi-a sarit in brate si s-a lipit de mine — stiu, nu e profesional, nu e bine, nu e indicat, nu trebuie. Stfu for a second.

Acum doua saptamani am iesit complet dezorientata si vlaguita, dupa doua ore petrecute cu si pe langa Ba. Ma acaparase cu totul si nu am stiut sa ma scot; probabil ca asta inseamna lumea lui si ca ce eu am cunoscut pentru un moment, el traieste tot timpul. Nu inteleg. Sunt cuvinte ce reusesc sa ii atinga, sunt cuvinte ce ajung dincolo de peretii pe care ii contruiesc si consolideaza zilnic; dar nu e de ajuns. Lupta e una continua. A lor, a noastra. Iar eu o sa plec de-acolo in cateva luni, o sa ii las in urma si o sa ii uit incet incet pe toti copiii astia pe care am reusit sa ii retin si sa ii disting destul de rapid. I-am indragit la fel de rapid…

Am fost zgariata in prima zi pe teren, pocnita in a doua zi.. am continuat mai mult sau mai putin in acelasi ritm, evitand muscaturile, insa (ma descurc destul de bine la capitolul asta). Mi se pare normal, mi se pare dureros. Mi se pare la fel de normal sa evit loviturile, sa ma apar si sa interzic. Sa ii detest pentru asta? sa ii evit pentru ca m-au pocnit? In nici un caz. Ei macar incearca sa spuna ceva pentru ca nu au acces la cuvinte, cei care m-au agresat pana acum, ce scuza au? (glumesc, mai mult sau mai putin, stiu ce loc are violenta in viata unora)

E prima mea experienta clinica si ar trebui sa accept faptul ca nu am raspunsurile pe care altii, dupa ani de experienta, nu le au. Ar trebui sa fiu mai indulgenta cu mine si sa accept acum timpul ce mi-a fost oferit la inceput. Ar trebui sa merg inspre ceilalti. Ar trebui sa citesc mai mult. Ar trebui sa fac mai multe decat fac momentan, dar stiu ca nu o sa ma schimb prea mult. Vedem ce iese asa.

Pana atunci, o sa continui sa ma intreb de ce parte a gardului sunt « nebunii ». Dar mai ales, unde ma aflu eu.

Serviciul cu clientii

Posted: Ianuarie 9, 2012 in Clienti..

De un an si-un pic nu mai sunt decat in pozitia/calitatea/defectul de client si nu de vanzatoare/persoana in contact direct cu clientii. De cele mai multe ori mi-e bine asa, chiar daca persoanele de cealalta parte a casei sunt mai acre decat am fost eu in cele mai urate zile ale mele. Suntem cu totii diferiti, sa ne iubim tralala.

Daca pana acum cativa ani stateam si inghiteam in sec cand un produs nu era asa cum vroiam, cand carnea servita la restaurant nu era facuta bine ci era in sange, am ajuns sa ma revolt. Pentru ca mi se parea anormal sa fiu tratata asa. Asa, adica: sa mi se propuna in mod fortat o oferta prin telefon si sa mi se ofere un cadou cu oferta in cauza (o punga ce poate fi cumparata cu 30 de centi-1 euro in unele magazine), sa mi se trimita produse non-conforme celor comandate, sa mi se scuipe in cap (metaforic) si sa fiu luata de analfabeta de una ce probabil a facut doar liceul (respect oamenii indiferent de nivelul de educatie, dar cand sunt insultata, e mai greu sa fiu draguta) si lista poate continua.

Cred ca am inceput acum doi ani cand o firma mi-a facut o oferta la telefon si mi-au dat un cadou jenibil. M-am simtit insultata, pentru ca ala era cadoul de ziua mea, chipurile. Am comentat, destul de politicos si s-au revansat: mi-au oferit un parfum, cea mai mare sticla disponibila. Inca nu l-am terminat. Aceiasi firma tocmai mi-a facut aceiasi oferta pentru ca nu am fost multumita de felul lor de a proceda cu ultima mea comanda.

Un operator de telefonie mobila nu inceteaza sa ma sune cam din iunie incoace. Intelesesem prost initial niste informatii, dar nu justifica numarul indecent de apeluri din partea lor, ca sa il contacteze pe consort. Da, numarul meu e pe numele lui, dar au si numarul lui, deci de ce pana vulturului plesuv ma suna pe mine? Cred ca am rezistat 3-4 apeluri (la ore la care mancam sau eram ocupata cu copiii) pana m-am luat de ei. Dupa inca 3-4 apeluri (in mai putin de 3 luni, se intampla prin vara) mi-am iesit din fire si am tipat la tipa care ma suna, am luat-o foarte tare; precizasem celor care ma sunasera inainte ca al meu consort are propriul numar, pe care il au in dosarul lui, lucru ce mi-a fost confirmat de un tip ce m-a sunat la fel si pe care eram gata sa ma enervez. Zilele trecute au recidivat. Am incercat sa nu tremur si sa fiu politicoasa. Problema e ca aveam mainile ocupate, tineam telefonul cu umarul, iar tipa insista sa ii dau numarul consortului; nu am vrut sa i-l dau, eu nu il stiu cum il zic ei „06 12 34 56”, ci „0 61 23 45…” si s-a intamplat ca lumea sa inteleaga prost. Ii spun ca oricum il are in dosarul lui. Nu, ca nu il are. Ba il aveti, va e client. Da’ sa i-l dau oricum. M-am ratoit oleaca, i-am spus ca sunt ocupata si ca nu pot sa ii dau numarul. A multumit excesiv si mi-a urat o seara buna. Mda, si tie.

Asta vara a fost scandal mare cand o tipa (hostess cica) mi-a spus ca sunt analfabeta pentru ca nu stiu sa citesc ce scrie pe etichetele produselor. Pe eticheta era fix denumirea produsului; deasupra etichetei era fix produsul cu descrierea de pe eticheta. Dar pretul era mult prea mic si doar nu era sa spuna ca au gresit. Asa ca m-a insultat si nu a vrut sa imi dea banii inapoi ( de 3 ori mai mult decat era afisat) pe motiv ca era produs proaspat si cine stie cat timp am frecat-o eu prin magazin. Am iesit tremurand de nervi. Dar dupa cateva incercari de a intalni directorul, am facut o scrisorica politicoasa, o tanti a promis ca o sa ajunga unde trebuie. La o saptamana dupa, contul meu la magazinul respectiv era incarcat cu dublul sumei platite pe produsul respectiv.

Au mai fost si alte ocazii in care am facut reclamatii/gura si o sa continui sa o fac. Pentru ca in momentul in care platesc pentru un produs ma astept sa il am asa cum a fost promis, asa cum l-am vazut in raion. Daca isi bate careva joc de mine, sunt sanse sa plateasca, pentru ca nu mai am varsta la care ma pot lasa calcata in picioare. Si o sa continui sa procedez asa, pentru ca asa e in fotbal. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. 

Ajutor (!)

Posted: Ianuarie 7, 2012 in Nervii mei de toate zilele

Sunt mai ciudata din fire si sunt constienta de asta. Dar nu ma pot impiedica sa raman mirata/socata/uimita cand un om imi multumeste din suflet pentru un serviciu ce mie mi s-a parut normal (ca exista cei care nu multumesc pentru servicii enorme e partea a doua, stim ce nume poarta).

Cand inca stateam in cutia de chibrite umeda din Paris aveam o „curte” interioara la care numai noi aveam acces. De fapt, mint. Si vecinii se serveau de curte: prezervative, cutii, sticle, ambalaje… decorau frumos curtea. S-a nimerit ca intr-o zi pisica unei vecine sa sara acolo. Vecina mi-a lasat biletel in usa, cand am ajuns acasa m-am dus sa o chem jos sa isi ia mieunatoarea. Mi-a multumit de zici ca cine stie ce servici i-am facut! Si doar nu am fata de cetatean al tarilor in care se mananca animale de companie.

Au mai fost si alte ocazii.. ajutat persoane cu bagajele, cumparaturile, deschis usi, prostii de genul la care ma vedeam foarte bine in pielea lor (si am fost in pielea lor de multe ori) si neajutorata. Daca pot, de ce nu?

La fel procedez si cu donul de sange. ( Bine, pe ala nu il pot dona pentru ca nu am destul nustiucecacat. Dar donez plasma. ) Nu stiu cine a vazut acele de plasma; nu sunt frumoase, sunt lungi si groase. Eu ma stramb la un vaccin, la o analiza obisnuita, apoi cand intra acul cela in venele mele tampite (e din familie, venele oblice sunt mai frumoase decat alea centrale ce au tendite sadice) strang din dinti, din ochi, din picioare, din tot ce pot. Pentru ca doare o animala d-aia. Dup-aia ustura, dup-aia il mai simt si cum vibreaza uneori, sau se incalzeste (de fapt el se raceste, dar il simt eu fierbinte) sau, si mai frumos, simt cum se misca atunci cand trebuie sa incordez mana, strangand mingiuta pe care mi-o dau mereu ca sa nu fie donul prea lent. Deci da, ma doare. Si in ziua aia nu mai pot face nimic cu bratul ala. In plus, uneori am noroc si mai ca lesin, sau am vanatai ce ma tin cateva saptamani pentru ca infirmierele nu au stiut sa scoata/bage acul ca lumea. Ma las totusi maltratata. Nu am bani sa dau celor care au nevoie. Dar am o plasma mai pura decat celelalte grupuri si sunt interesanta din punctul asta de vedere. Deci mi se pare normal sa dau. Eu as fi vrut sa dau si ultima data, dar aveam fierul undeva pe la genunchi si m-au trimis acasa; nici nu am vrut sa mananc, pentru ca nu am considerat ca am dreptul, nu le-am dat nimic, de ce sa mananc?

Si ajungem la ce ma doare pe mine mai tare: sa ajut oamenii care sunt in rahat, sau care sunt atacati. Ca astea sunt doua probleme dureroase, de fapt. Recent sor’mea ai’ mica o fost oleaca trista si suparata, ca tot omu’. Niste oameni erau vinovati sau a crezut ea ca sunt vinovati; nu ma intereseaza, cert e ca nu ii era bine. Si unul din oamenii aia o venit si o facut un comentariu foarte nelalocul lui, deci eu am sarit usor la gatul lui. Probabil nu trebuia sa ma bag, sor’mea e totusi destul de mare si competenta, dar asa mi se pune mie pata pe unii oameni. A iesit cu scandal si cu injuraturi. Nu ma intereseaza, in momentul in care cineva ataca o persoana draga mie, risca sa si-o fure, pentru ca asa e in fotbal, draga.

Dar a mai fost ceva zilele astea. Am fost martor indirect al unui furt de telefon. Nu consider ca am tras concluzii pripite si oricum nu asta e problema. Individul legat de telefon e britanic in vizita aici. Nu il cunosteam, nu ma interesa viata lui. Dar eram in acelasi perimetru cand s-a intamplat nenorocirea, eu am vazut faptasii. I-am sugerat sa sune la politie. Ni s-a spus ca e mai bine sa mearga direct acolo. Tipul ce ne-a spus asta, ne-a dat si adresa si cum sa ajungem (lipsita fiind de sensul orientatiei, am pierdut timp aiurea, dar asta e alta mancare de peste) si ca ar fi bine ca eu sa merg cu victima, pentru ca sunt martor. Ok, nu-i broblem, daca rezolvam repede, trebuia sa mai si muncesc in ziua aia. Asa ca am mers, pe un vant ce m-ar fi luat pe sus cu tot cu Denisa… noroc cu gentile noastre de studente/muncitoare. La comisariat am asteptat ca sa ni se spuna ca nu e posibil, nu le merg calculatoarele, putem reveni in alta zi? Baietul putea, eu puteam.. de ce nu? Asa ca m-am prezentat azi (dupa ce am alergat oleaca) si am stat acolo mai bine de o ora, ca sa declaram furtul si sa dam detaliile posibile si necesare. Iesind de acolo baiatul mi-a multumit de prea multe ori, s-a scuzat de deranj si toate alea. In plus de asta mi-a dat o sticla de vin. (am fost si eu fata simtita o data in viata mea si nu i-am zis ca nu beau vin rosu)

Da, m-a surprins ca mi-a multumit si mi-a si facut cadou. Am fost in situatia lui, am fost agresata (chestie la care unele persoane au reactionat in mod placid, dar asta nu e important) si mi-a fost furat telefonul; a trebuit sa merg singura la politie in ziua urmatoare si dup-aia la un examen la care tremuram si incercam din greu sa ma abtin din plans. Chiar daca nu as fi stiut ce inseamna asta, tot l-as fi ajutat. Chiar daca nu as fi avut foarte mult timp liber, tot as fi facut-o. Pentru ca mi se pare normal. Anormal mi se pare sa fiu intrebata pe un ton amuzat daca nu am ce face.

Nu ma astept la ajutor spontan din partea nimanui. Ma deranjeaza, chiar, cand vine fara sa il fi cerut si fara sa am nevoie evidenta. Ma descurc singura si daca nu ma descurc, intreb, cer ajutor, chiar daca imi ia foarte mult timp. Dar nu inseamna ca nu o sa ajut. Sunt subiectiva si ajut cand mi se pare normal sa ajut. Dar nu mi se pare normal sa fiu judecata/insultata pentru asta. Unele comportamente in societate sunt absolut aberante si cu toate astea ele continua sa existe sau sa fie ridicate in slavi, chiar, de unii si de altii. Dar eu nu sunt nici unii si nici altii. 

Coup de pute

Posted: Decembrie 8, 2011 in Aberatii

…in care este vorba despre ce inseamna un „coup de pute” si unde se poate gasi.
coup= lovitura; pute= curva; cred ca nu e nevoie de desene explicative, diagrame, sagetute

Se intampla din cand in cand ca o persoana pe care o apreciezi mai mult sau mai putin si care stie anumite lucruri despre tine, sa te loveasca sub centura, sa iti dea una in moalele capului, la gioale…si orice alt loc sensibil. Francezii au decis sa ii spuna asa loviturii. Mie imi place expresia, dar nu imi place genul. Si pentru ca sunt o victima neajutorata, o sa povestesc din pozitia asta.

Se facea ca eu aveam ceva si respectiva (pentru ca vorbim de o „ea”) avea un ceva asemanator. Am zis de la inceput ca o sa puna problema, dar ea a zis ca nu, pentru ca sa vezi ca o fi si o pati, kthxbai, ‘ntelegi tu. Mbine, fie. In fiecare saptamana se intampla sa o ajut cu cate o idee, sau o carte, sau faceam eu greseli ce ii erau utile. S-a intamplat sa ajungem la un punct comun in care ea a decis ca nu se poate, pentru ca se pune problema competitiei, vezi Doamne si nu se mai poate. Datele de la inceput erau cam aceleasi, dar atunci a decis ea ca nu se mai poate. Mi-am inghitit lacrimile o tura, am zambit frumos si i-am spus ca nu-i nimic, o sa-mi modific eu „ceva”-ul ca sa nu se mai simta ea in concurenta cu mine. Nu de alta, dar se stie ca sunt genul care pune piedica. Prietenii stiu de ce.

Iesind de acolo am spus unor persoane apropiate ce s-a intamplat, iar una din ele a fost chiar disponibila in momentul ala si am reusit sa ma calmez oleaca.

Dupa vreo doua ore in care am injurat, am dat nas in nas cu individa care m-a intrebat daca m-a deranjat ce a zis ea. Am fost sincera si am zis ca da; dar cum nu sunt perfecta, am continuat prin a fi ipocrita si in a-i spune (pe un ton ce trada totusi iritarea, frustrarea) ca nu-i nimic, schimb eu si gata. Ea insista… nu mai stiu pe ce insista, dar incerca sa-mi vorbeasca si eu o dadeam inainte cu „c’est pas grave”, desi i-as fi dat un cap in gura cu mai mare dragul.

Daca lucrurile s-ar fi oprit acolo as fi fost ok. Dar se pare (culmea, in certurile pe care le-am avut cu diverse individe, ele au fost cele care au mers catre altii, insirand detalii) ca ei nu i-a convenit ceva (ei!) si a povestit colegilor cum ca eu ii iau ideile si eu nu ma decid si ca yes! ea are ceva-ul de care avea nevoie. In momentul in care se ajunge la insirat detalii pe la vecini, ca sa te planga care mai de care, mie mi se scarbeste. Pentru ca nu e adevarul si pentru ca rufele se spala in privat si nu in public. Avea nevoie sa se justifice, probabil, si-asa nu eram destul de rau vazuta in calitate de romanca trilingva, mai in varsta decat toti colegii si cu afectiune pentru unul din ei.

Era ceva-ul ei sau nu? Da si nu. Amandoua am construit lucrurile pe parcurs, ea avand privilegiul de a fi ascultata de profa si indrumata, mai des decat mine. Problema mea, intr-adevar. Lucrasem totusi la ceva-ul meu, incercand sa il fac potabil si fara sa ma inspir, pentru ca uit oricum ce se zice; si nici nu ma intereseaza ceva-ul altora, cand eu vreau ceva doar al meu.

E tarziu si maine am trebi, ceva-uri de verificat si de completat, ca doar nu am nimic altceva de facut. As fi continuat altfel pe ideea certurilor intre fete, ce mi se par de cele mai multe ori penibile, pentru ca una tine mereu sa strige pe acoperisuri ca ea are dreptate si nu cealalta, care e facuta albie de porci. Fiecare cu talentul lui. Eu una nu tin sa ma specializez in coups de pute.