Archive for the ‘Aberatii’ Category

My name is…

Posted: August 28, 2013 in Aberatii

Fusesem intrebata de ce mi-am schimbat numele pe maretul facebook… Cand vrei sa scapi de trecut, il stergi, incet, incet. Mai raman urme pe care inca nu stiu sa le sterg, adrese e-mail la care sa renunt. Cu numele ala am fost cunoscuta pe forumuri. Eheee cate mistouri au fost facute pe seama lui. Nici in franceza nu am scapat de „8-8”.

Dar revenim la origini: Lela.

Asa-mi spuneam cand maltratam toate cuvintele. Asa mi-a spus sora-mea. Asa mi-au spus ai mei cand mi-am luat zborul din cuib, desi si inainte mai foloseau numele asta. Mi-a devenit drag.

Lela si Inda. Greu de separat, cum erau si Alexandra si Silvia. Mi s-a parut mereu ciudat sa aud un alt nume pe langa Alexandra, cand era vorba de o sora, mai ales mai mica.

Alexandra Lela. De ce sa renunt la origini?

( poate o sa reusesc sa schimb si numele blogului, inca o parte din trecut ce trebuie stearsa. Nu mai sunt Naru de mult timp. Sau poate ar fi mai simplu sa renunt la blog. Am depasit varsta.)

Coup de pute

Posted: Decembrie 8, 2011 in Aberatii

…in care este vorba despre ce inseamna un „coup de pute” si unde se poate gasi.
coup= lovitura; pute= curva; cred ca nu e nevoie de desene explicative, diagrame, sagetute

Se intampla din cand in cand ca o persoana pe care o apreciezi mai mult sau mai putin si care stie anumite lucruri despre tine, sa te loveasca sub centura, sa iti dea una in moalele capului, la gioale…si orice alt loc sensibil. Francezii au decis sa ii spuna asa loviturii. Mie imi place expresia, dar nu imi place genul. Si pentru ca sunt o victima neajutorata, o sa povestesc din pozitia asta.

Se facea ca eu aveam ceva si respectiva (pentru ca vorbim de o „ea”) avea un ceva asemanator. Am zis de la inceput ca o sa puna problema, dar ea a zis ca nu, pentru ca sa vezi ca o fi si o pati, kthxbai, ‘ntelegi tu. Mbine, fie. In fiecare saptamana se intampla sa o ajut cu cate o idee, sau o carte, sau faceam eu greseli ce ii erau utile. S-a intamplat sa ajungem la un punct comun in care ea a decis ca nu se poate, pentru ca se pune problema competitiei, vezi Doamne si nu se mai poate. Datele de la inceput erau cam aceleasi, dar atunci a decis ea ca nu se mai poate. Mi-am inghitit lacrimile o tura, am zambit frumos si i-am spus ca nu-i nimic, o sa-mi modific eu „ceva”-ul ca sa nu se mai simta ea in concurenta cu mine. Nu de alta, dar se stie ca sunt genul care pune piedica. Prietenii stiu de ce.

Iesind de acolo am spus unor persoane apropiate ce s-a intamplat, iar una din ele a fost chiar disponibila in momentul ala si am reusit sa ma calmez oleaca.

Dupa vreo doua ore in care am injurat, am dat nas in nas cu individa care m-a intrebat daca m-a deranjat ce a zis ea. Am fost sincera si am zis ca da; dar cum nu sunt perfecta, am continuat prin a fi ipocrita si in a-i spune (pe un ton ce trada totusi iritarea, frustrarea) ca nu-i nimic, schimb eu si gata. Ea insista… nu mai stiu pe ce insista, dar incerca sa-mi vorbeasca si eu o dadeam inainte cu „c’est pas grave”, desi i-as fi dat un cap in gura cu mai mare dragul.

Daca lucrurile s-ar fi oprit acolo as fi fost ok. Dar se pare (culmea, in certurile pe care le-am avut cu diverse individe, ele au fost cele care au mers catre altii, insirand detalii) ca ei nu i-a convenit ceva (ei!) si a povestit colegilor cum ca eu ii iau ideile si eu nu ma decid si ca yes! ea are ceva-ul de care avea nevoie. In momentul in care se ajunge la insirat detalii pe la vecini, ca sa te planga care mai de care, mie mi se scarbeste. Pentru ca nu e adevarul si pentru ca rufele se spala in privat si nu in public. Avea nevoie sa se justifice, probabil, si-asa nu eram destul de rau vazuta in calitate de romanca trilingva, mai in varsta decat toti colegii si cu afectiune pentru unul din ei.

Era ceva-ul ei sau nu? Da si nu. Amandoua am construit lucrurile pe parcurs, ea avand privilegiul de a fi ascultata de profa si indrumata, mai des decat mine. Problema mea, intr-adevar. Lucrasem totusi la ceva-ul meu, incercand sa il fac potabil si fara sa ma inspir, pentru ca uit oricum ce se zice; si nici nu ma intereseaza ceva-ul altora, cand eu vreau ceva doar al meu.

E tarziu si maine am trebi, ceva-uri de verificat si de completat, ca doar nu am nimic altceva de facut. As fi continuat altfel pe ideea certurilor intre fete, ce mi se par de cele mai multe ori penibile, pentru ca una tine mereu sa strige pe acoperisuri ca ea are dreptate si nu cealalta, care e facuta albie de porci. Fiecare cu talentul lui. Eu una nu tin sa ma specializez in coups de pute. 

Fais pas ci, fait pas ça

Posted: Decembrie 5, 2011 in Aberatii

…prietenii stiu de ce

Probabil ca unul din cele mai frustrante momente din scurta-mi viata e reprezentat de ordine. Sau „doar” indicatii, sa fac asta, ailalta, nu aia ci o alta. Tonul difera si bineinteles, nu ma deranjeaza indicatiile, ci ordinele si cererile care-mi sunt impuse intr-un fel sau altul. Le refuz din principiu si zic ca ei, fac ca mine. Stupid? evident. Dar nu am pretins niciodata ca actele mele sunt inteligente. Cel putin nu toate.

Au fost manageri ce au trecut prin restaurantele in care am lucrat si cu care nu m-am inteles pentru ca viziunile noastre asupra lucrurilor nu coincideau si ei, avand un grad mai mare, considerau ca singurul mod in care-mi pot arata ca ei au dreptate, era sa imi impuna lucruri, sa-mi dea ordine. Daca unora le-am raspuns in mod absolut nepoliticos, ironic, sarcastic, glumet, altora nu le-am raspuns deloc si s-a ajuns la certuri. Sunt mai inteligenta decat altii (nu e greu de facut cand e vorba de unii oameni) si consider ca am ajuns la varsta la care nu mai pot fi calcata in picioare. Si daca se intampla, eh, risca sa se termine urat.

Au fost persoane ce au considerat ca imi pot impune lucruri desi pozitia lor nu le dadea privilegiul asta. M-am razbunat si o voi face mereu. De fapt nu e atata razbunare cat platitul cu aceiasi metoda. Sunt destul de tembela sa ma arunc cu capul intr-un zid, pentru ca o sa reusesc sa trec prin el la un moment dat sau altul. Calcatul in picioare nu e un sport preferat, ca sunt eu cea care calca sau ca sunt calcata.

Unora le-am iertat-o, sau mai degraba am lasat-o balta pentru ca nu mai era nici locul si nici timpul potrivit, dar daca ar fi sa ma intorc sa interactionez cu persoanele in cauza, as regasi cu foarte mare usurinta sarcasmul cu care sa le tratez. Ma gandesc, evident, la aceiasi manageri, responsabili, persoane in pozitii ierarhice mai inalte decat a mea. Consider ca respectul merge in ambele sensuri. Cand nu revine la mine, tai ratia si nu fac decat sa imi arat coltii pe care nu incetez sa ii ascut.

Nimeni nu-mi poate spune ce sa fac, sub forma de ordin sau cerinta impusa intr-un mod sau altul. Pot incerca. Eu pot sa ma execut, dar cum spun francezii, karma is a bitch. Ranchiuna? Nu, in nici un caz. Doar refuz sa fiu o marioneta.

Ca e vorba de invatatoare ce se iau de mine pentru ca altii nu si-au facut treaba, ca e vorba de una cu doispe clase ce se crede sefa intr-un supermarket, ca e vorba de un individ frustrat sexual ce considera ca poate sa tipe la mine, ca e vorba despre indivizi ce cred ca ma pot impinge incoace si incolo… nu ma las. Nu pot fi mutata dintr-un loc in altul, nu pot primi suturi si sa ma las in voia inertiei. O sa ma intorc mereu si o sa musc de calcai, pentru ca metodele josnice nu fac decat sa ceara un raspuns. Pe care il am mereu, sub o forma sau alta. 

Creep

You

Posted: Noiembrie 25, 2011 in Aberatii

You oughta know

Mi-a placut de ea dintotdeauna. Inca imi place si am perioade in care ma trezesc fredonand melodiile ei. Azi era Mary-Jane, dar asta mi se pare mai la locul ei.

Eu jignesc, tu insulti, el/ea injura…

Posted: Noiembrie 25, 2011 in Aberatii

Se vede ca am treaba de facut: sunt foarte des prin zona. Bine, probabil nu e singurul motiv…

Nu cred ca trebuie sa fac un desen celor cu care am interactionat live: eu stiu sa injur. Si da, dupa cum era logic, injuraturile mele jignesc si insulta, pentru ca asta le e scopul. Dar exista oameni carora le sunt adresate.

Insult si deci jignesc doar oamenii care m-au jignit sau m-au ofuscat. Sunt cam multi, mai ales daca trec prin Châtelet; o zi intreaga in Paris e menita sa-mi faca nervii (mult prea sensibili) ferfenita. Dar pe motiv de bun simt si lipsa de forta fizica, pastrez urarile de genul asta pentru mine sau le pasez sub forma de relatare Denisei, tovarasa de suferinta. Mai insult si persoane cunoscute, mai mult sau mai putin apropiate, dar niciodata pe fata. Stiu, o sa ies drept ipocrita; n-ar fi prima data. Dar nu e tocmai asta; nervii mei se exprima in moduri nepotrivite si persoanele in cauza nu sunt obligate sa-mi suporte manifestarile. Atat.

Problema mea e alta, insa: injuraturile ce-mi sunt adresate. Eu nu le inventez, pe cele pe care le scot, le-am auzit de la cineva si de cele mai mult ori s-a intamplat sa fie chiar la adresa mea, deci am inregistrat si am dat mai departe (ca sa nu raman magar). Cred ca destui stiu ca nu injur persoanele apropiate si ma astept de la acelasi lucru de la ele, e foarte simplu; consider ca e de bun simt (altii ar putea sa o vada ca pe o dovada de dereglare psihologica…nu ca ar avea nevoie de inca o dovada). Deci in momentul in care o persoana pe care o consider apropiata ma injura ( „you arrogant bitch” nu-mi pare a intra in seria de cuvinte de alint), intorc spatele si dusa am fost. Am tinut sa-mi exprim parerea intr-un mod cat se poate de civilizat, refuzand dup-aia sa mai raspund mesajelor (scuzele ce ajung cu doua saptamani de intarziere isi pierd credibilitatea) si a ignora pur si simplu persoana. Motivul „stii ca pentru mine nu inseamna nimic” (injuratura in cauza) nu e acceptabil, tocmai pentru ca mie imi erau adresate cuvintele si conta mai mult ce cred eu in momentul ala.

Radical? Desigur! Dar cand ma implic sa ajut o persoana, cand imi pierd timpul sustinand-o moral la fiecare doua zile, dandu-i sfaturi pe care le calca in picioare etc etc etc, o injuratura e doar cireasa de pe tort si imi permite sa nu ma simt vinovata cand imping afara pe cineva din viata mea. „unfriend”-ul de pe facebook a fost un bonus amuzant.

Nu fac parte din categoria gagicilor ce se alinta cu „fã proasto, curvo”. Nu o sa alint pe nimeni cu astfel de cuvinte si macar la asta am dreptul sa sper ca si ceilalti o sa faca la fel ca mine. Daca nu, aia e, am ce face cu timpu-mi liber.

Personaj

Posted: Noiembrie 24, 2011 in Aberatii

Ma exprimasem gresit nu demult, cand am spus ca ma agaseaza cand unele persoane se implica intr-un film, intr-o carte: tin partea personajelor, detesta cu pasiune altele, se agita, se supara, se intristeaza… Nu ma agaseaza faptul in sine, ci faptul ca nu pot intelege cum se intampla asta (nu caut „de ce”-ul) pentru ca la mine nu e asa. Pot numara pe degetele unei maini filmele SI cartile la care am plans (Juno, probabil si PS I love you, dar nu sunt sigura, The Green line; si cand eram mai mica, la Singur pe lume (cartea); parca a mai fost o carte recent…) si mi s-a spus ca sunt lipsita de inima. ( Pe langa toate caracterizarile negative pe care am avut onoarea sa le ascult si sa le inghit, asta imi mai lipsea)

Relatia mea cu personajele e bine stabilita: ei isi vad de viata lor, eu arunc cate un ochi p-acolo si dup-aia imi vad de viata-mi. Rad, ma intristez cand citesc… dar nu sunt parte integranta din carte, nu iau parte la actiune, desi o traiesc, mi-o imaginez. Am zambit cand Dorothy i-a spus lui Tom ca ar trebui sa ii vorbeasca lui Phillip, altfel nu ar fi fost acolo; si asta pentru ca imaginea de la inceputul cartii (Children’s book) mi-a ramas in minte, am imaginile stocate bine acolo.

O fi legat de faptul ca nu retin cu usurinta numele. Chiar si acum, spre sfarsit, nu pot sa le iau asa cum vin, trebuie sa ma gandesc cine e Imogen si de ce Geraint e cum e, etc. Probabil de-aia nici nu ma pot implica in viata unor personaje ce se ascund in spatele unui nume.

 

Dar azi a fost ciudat. Azi imi venea sa o iau de cap pe Olive si sa ii inchid gura. Frustrarea de copil neinteles a iesit la suprafata, probabil; de-aia mi-a fost simplu sa inteleg plecarea, abandonul trecutului. Poate e si un pic din ce pot analiza, ce face sa-mi fie mai simplu sa inteleg. De fapt, asta e: inteleg, nu traiesc. Fiecare carte e o aventura, dar pot trece de la una la alta cu usurinta pe care o mentiona Cartarescu; diferenta fiind ca eu retin imagini din cartile alea, chiar daca uit in mare ce s-a intamplat.

Ar fi timpul sa iau o pauza, Morfeu ma cheama in mod insistent. Toxine pentru o victima neajutorata a realitatii. Imi vreau visele inapoi. Vreau sa cred ca redevin stapana noptilor mele si activitatilor mele nocturne. Imi e dor de personajele in care chiar ma regasesc, sau care imi sunt mai cunoscute decat niste nume, niste simboluri pe pagini, sute de pagini mazgalite. Poate o sa regasesc marea maloasa, Prutul, batranica de la demi-sol, portul in care ma plimbam uneori, cristalele pe care tot visam ca le gasesc, urmaririle din scoala, de acasa, luminile care nu se aprind. Schimbarile nu sunt pentru mine. Poate de-asta mi-e si greu sa renunt. La orice, la oricine. Si poate de-aia nu ma implic, si de-aia nu inteleg. Dar admir, oarecum… e o scuza pentru o alta viata. 

Spotless

Posted: Noiembrie 5, 2011 in Aberatii, Ganduri

20111105-151816.jpg

Uneori as vrea ca Eternal sunshine of the spotless mind sa existe, sa am posibilitatea de a sterge ce deranjeaza. Dar mi-ar fi greu sa renunt la ce ma tine legata, material de trecut. Poate ca nu ar trebui sa ma atasez de obiecte sau poate ca unele nume ar trebui sa devina obiecte.
Obiectificarea, that sounds like fun. Pana la urma, asta e, asta ramane dintr-un nume, o poveste, un trecut, niste sentimente: o serie de obiecte cu o incarcatura emotionala.
At least objects can be easily discarded.

End of a chapter, as I used to say. That’s what one can hope.