Archive for the ‘Munca’ Category

Posted: Februarie 21, 2012 in Munca

Uneori ma intreb de ce parte a gardului ma aflu…

A trecut o luna deja de cand merg de 3 ori pe saptamana printre copii ce au o lume a lor, o lume in care nu ne lasa sa intram, o lume sigilata cu onomatopee, ecolalii, auto sau hetero-violenta. Sunt fascinata, incantata, uimita…si in acelasi timp frustrata. Nu stiu cum sa ies din multele situatii in care ma gasesc cu ei si nu stiu cum sa ii ajut. Iar privirile infirmierilor, educatorilor…nu ajuta, deloc.

Ah-ah-ah! Oioioioioioiooo! I-i-ii! Qu’est-cequetudis? Quoi?! À demain! Héhéhéhéhéééé Aaaaaaaaaaaaaa! (manifestari ale copiilor; „fiecare are melodia lui” — intr-adevar, ii recunosc de cum ii aud pe hol)

Iesind de acolo ma regasesc intr-o lume in care vanzatorii nu imi vorbesc, ci doar imi intind mana (asa cum ar face Ri, cand ma foloseste ca scut, ca paravan in fata lumii). Dau si de copii de 15 ani cu pierce in spranceana, ce cumpara bere pentru adulti fara bani… Dau de adolescenti ce se lipesc de bara trenului si plescaie din limba, vorbesc singuri si scot sunete ce imi amintesc de Ra sau de Sop. Adulti ce se catara pe scaunele trenului, la fel cum Al se urca pe mobile si incearca sa stea in maini pe marginea mesei. Copii ce zbiara pe strada, in magazine, copii cu care nu te poti intelege, la fel ca Ba, ce are nevoie de o atentie constanta. Mai sunt si copiii linistiti, micuti si timorati, pe langa parinti impunatori si nervosi, ce ma fac sa ma gandesc la ziua in care So mi-a sarit in brate si s-a lipit de mine — stiu, nu e profesional, nu e bine, nu e indicat, nu trebuie. Stfu for a second.

Acum doua saptamani am iesit complet dezorientata si vlaguita, dupa doua ore petrecute cu si pe langa Ba. Ma acaparase cu totul si nu am stiut sa ma scot; probabil ca asta inseamna lumea lui si ca ce eu am cunoscut pentru un moment, el traieste tot timpul. Nu inteleg. Sunt cuvinte ce reusesc sa ii atinga, sunt cuvinte ce ajung dincolo de peretii pe care ii contruiesc si consolideaza zilnic; dar nu e de ajuns. Lupta e una continua. A lor, a noastra. Iar eu o sa plec de-acolo in cateva luni, o sa ii las in urma si o sa ii uit incet incet pe toti copiii astia pe care am reusit sa ii retin si sa ii disting destul de rapid. I-am indragit la fel de rapid…

Am fost zgariata in prima zi pe teren, pocnita in a doua zi.. am continuat mai mult sau mai putin in acelasi ritm, evitand muscaturile, insa (ma descurc destul de bine la capitolul asta). Mi se pare normal, mi se pare dureros. Mi se pare la fel de normal sa evit loviturile, sa ma apar si sa interzic. Sa ii detest pentru asta? sa ii evit pentru ca m-au pocnit? In nici un caz. Ei macar incearca sa spuna ceva pentru ca nu au acces la cuvinte, cei care m-au agresat pana acum, ce scuza au? (glumesc, mai mult sau mai putin, stiu ce loc are violenta in viata unora)

E prima mea experienta clinica si ar trebui sa accept faptul ca nu am raspunsurile pe care altii, dupa ani de experienta, nu le au. Ar trebui sa fiu mai indulgenta cu mine si sa accept acum timpul ce mi-a fost oferit la inceput. Ar trebui sa merg inspre ceilalti. Ar trebui sa citesc mai mult. Ar trebui sa fac mai multe decat fac momentan, dar stiu ca nu o sa ma schimb prea mult. Vedem ce iese asa.

Pana atunci, o sa continui sa ma intreb de ce parte a gardului sunt « nebunii ». Dar mai ales, unde ma aflu eu.

Anunțuri

Serviciul cu clientii

Posted: Ianuarie 9, 2012 in Clienti..

De un an si-un pic nu mai sunt decat in pozitia/calitatea/defectul de client si nu de vanzatoare/persoana in contact direct cu clientii. De cele mai multe ori mi-e bine asa, chiar daca persoanele de cealalta parte a casei sunt mai acre decat am fost eu in cele mai urate zile ale mele. Suntem cu totii diferiti, sa ne iubim tralala.

Daca pana acum cativa ani stateam si inghiteam in sec cand un produs nu era asa cum vroiam, cand carnea servita la restaurant nu era facuta bine ci era in sange, am ajuns sa ma revolt. Pentru ca mi se parea anormal sa fiu tratata asa. Asa, adica: sa mi se propuna in mod fortat o oferta prin telefon si sa mi se ofere un cadou cu oferta in cauza (o punga ce poate fi cumparata cu 30 de centi-1 euro in unele magazine), sa mi se trimita produse non-conforme celor comandate, sa mi se scuipe in cap (metaforic) si sa fiu luata de analfabeta de una ce probabil a facut doar liceul (respect oamenii indiferent de nivelul de educatie, dar cand sunt insultata, e mai greu sa fiu draguta) si lista poate continua.

Cred ca am inceput acum doi ani cand o firma mi-a facut o oferta la telefon si mi-au dat un cadou jenibil. M-am simtit insultata, pentru ca ala era cadoul de ziua mea, chipurile. Am comentat, destul de politicos si s-au revansat: mi-au oferit un parfum, cea mai mare sticla disponibila. Inca nu l-am terminat. Aceiasi firma tocmai mi-a facut aceiasi oferta pentru ca nu am fost multumita de felul lor de a proceda cu ultima mea comanda.

Un operator de telefonie mobila nu inceteaza sa ma sune cam din iunie incoace. Intelesesem prost initial niste informatii, dar nu justifica numarul indecent de apeluri din partea lor, ca sa il contacteze pe consort. Da, numarul meu e pe numele lui, dar au si numarul lui, deci de ce pana vulturului plesuv ma suna pe mine? Cred ca am rezistat 3-4 apeluri (la ore la care mancam sau eram ocupata cu copiii) pana m-am luat de ei. Dupa inca 3-4 apeluri (in mai putin de 3 luni, se intampla prin vara) mi-am iesit din fire si am tipat la tipa care ma suna, am luat-o foarte tare; precizasem celor care ma sunasera inainte ca al meu consort are propriul numar, pe care il au in dosarul lui, lucru ce mi-a fost confirmat de un tip ce m-a sunat la fel si pe care eram gata sa ma enervez. Zilele trecute au recidivat. Am incercat sa nu tremur si sa fiu politicoasa. Problema e ca aveam mainile ocupate, tineam telefonul cu umarul, iar tipa insista sa ii dau numarul consortului; nu am vrut sa i-l dau, eu nu il stiu cum il zic ei „06 12 34 56”, ci „0 61 23 45…” si s-a intamplat ca lumea sa inteleaga prost. Ii spun ca oricum il are in dosarul lui. Nu, ca nu il are. Ba il aveti, va e client. Da’ sa i-l dau oricum. M-am ratoit oleaca, i-am spus ca sunt ocupata si ca nu pot sa ii dau numarul. A multumit excesiv si mi-a urat o seara buna. Mda, si tie.

Asta vara a fost scandal mare cand o tipa (hostess cica) mi-a spus ca sunt analfabeta pentru ca nu stiu sa citesc ce scrie pe etichetele produselor. Pe eticheta era fix denumirea produsului; deasupra etichetei era fix produsul cu descrierea de pe eticheta. Dar pretul era mult prea mic si doar nu era sa spuna ca au gresit. Asa ca m-a insultat si nu a vrut sa imi dea banii inapoi ( de 3 ori mai mult decat era afisat) pe motiv ca era produs proaspat si cine stie cat timp am frecat-o eu prin magazin. Am iesit tremurand de nervi. Dar dupa cateva incercari de a intalni directorul, am facut o scrisorica politicoasa, o tanti a promis ca o sa ajunga unde trebuie. La o saptamana dupa, contul meu la magazinul respectiv era incarcat cu dublul sumei platite pe produsul respectiv.

Au mai fost si alte ocazii in care am facut reclamatii/gura si o sa continui sa o fac. Pentru ca in momentul in care platesc pentru un produs ma astept sa il am asa cum a fost promis, asa cum l-am vazut in raion. Daca isi bate careva joc de mine, sunt sanse sa plateasca, pentru ca nu mai am varsta la care ma pot lasa calcata in picioare. Si o sa continui sa procedez asa, pentru ca asa e in fotbal. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. 

Back-up

Posted: August 5, 2011 in Munca

Nu stiu ce ma impiedica sa scriu.. Lipsa de timp e o scuza grosolana, am avut timp, dar am preferat sa ma joc in loc sa scriu.

Ce-am mai facut, ce-am mai auzit, la Matinal! Asa incepea o emisiune de la radio… Radio România Actualitati, chiar. Dimineata devreme, dupa cum bine zice numele si venea dupa Lumea celor care nu cuvanta.

Facultatea e cum e, McDo nu mai e, babysitting nu mai e deocamdata. Revad monstrii in fix o luna — copiii, adica. McDo, nu se stie, depinde de vreme.

Am lucrat, in schimb, cu copii. In calitate de agent experimentator. Un titlu ridicol de pompos care a presupus sa merg din scoala in scoala (eu si alti cativa colegi), sa torturez copiii cu teste ce ar fi putut fi amuzante daca pasatiile ar fi fost mai distantate. Ii inregistram, ii cronometram, incercam sa aflam empanul mnezic si cat de multe stiu sa inteleaga dintr-un text sau altul, cata logica au. Cu totul, au fost 11 teste pentru fiecare copil in parte. In afara de cei care au lipsit sau cei care nu au avut chef sa lucreze, ne-a reiesit un total de 4593 de teste. 8 am fost in total sa facem pasatiile; unii au lucrat mai mult, altii mai putin, unii mai bine, altii mai putin bine. Corectarile tot noi le-am facut; majoritatea, noi 4 le-am facut. Noi 4, astia care am ramas pana la sfarsit. Corectari, tabele pe calculator, tabele pe hartie, numarari si cotari, tabele pe mac-uri, copy si paste, nervi si injuraturi, crize.

Dar a fost interesant per total. ( si o sa am material de lucrare de teza pentru la anul) A fost fascinant sa vedem copii de 9-10 ani care-si pun intrebari de tipul „De ce credeti ca Zimbabwe e o tara cunoscuta? Evident pentru ca incepe cu „Z”! cate tari mai incep cu litera asta?” — dixit Axel, un pusti dulce, cu ochi mari si mereu umezi; suferea probabil in continuu: are/avea o artrita infantila si avea bazinul stramb, ceea ce il obliga sa aiba carjele mereu cu el. Citea Agatha Christie si era cel mai bun din clasa la geografie si la istorie. A fost si cel care a avut unele teste cu rezultate perfecte. Mai era si Arthur C., pentru ca F. era mai in urma. Evident ca pe Anissa nu o sa o uit, cu impertinenta ei si felul de a vorbi mult prea adult, cuvintele mult prea mari.

Florian m-a impresionat mai tare, insa: un pusti mic de statura, fata de ceilalti de varsta lui, rotunjor la fata si o privire trista, serioasa. Parintii lui au divortat sau asteapta sa divorteze si se cearta la telefon, de fata cu el. Fiecare parinte il impinge in invatatura, sa fie performant, sa fie bun, pentru ca mai apoi fiecare sa se laude cu ce a reusit sa faca din bietul baiat. Foloseste cuvinte mari si complicate, incearca sa raspunda la nevoia de perfectiune a parintilor, incearca sa le satisfaca exigentele. Ceea ce face ca apare drept un baiat lent, timid si poate pe care nu il duce minte. Dar invatatoarea se implica destul de mult ca sa stie care e situatia acasa. La el sau la altii.

M-au fascinat astia mici. Intre 8 si 12 ani, am vazut toate tipurile de copii. Pentru ca pe langa cei mentionati mai sus, mai sunt si copiii din scolile ZEP (Zona de Educatie Prioritara: anumite scoli au fonduri suplimentare, pentru a ajuta mai bine copiii din clasele defavorizate). Multi au comportament de vagabonzi, sunt impertinenti si rautaciosi, sau poate chiar rai. Raspund invatatoarei si nu le pasa de ceilalti colegi. Au nevoie sa fie incadrati, pentru ca au plecat deja pe picior gresit: intr-o astfel de scoala invatatorii si profesorii stiu la ce sa se astepte, nu se implica toti, deci copiii nu avanseaza. Unii repeta clasa intai sau a doua. Altii sunt dislexici si nu sunt depistati sau nu sunt ajutati.

Diferentele intre rezultatele obtinute sunt enorme; se poate intampla ca din cei mai mici din scolile „bune” sa aiba rezultate mai bune decat cei mai mari din scolile ZEP; iar de maniera generala, cei mai slabi din scolile „bune” sunt uneori la acelasi nivel cu cei buni din scolile ZEP.

Nu e vina si nu e meritul niciunuia din copii. Parintii se implica sau nu in educatie, iar asta se regaseste in orice tip de scoala. Din cati copii am vazut anul asta si anul trecut, pot trage niste concluzii pertinente in privinta asta.

Ce m-a frapat si continua sa ma mire, desi, pana la urma cred ca e destul de logic si normal, e faptul ca printre copiii buni se gasesc multi cu origini diferite de cele franceze. Sunt arabi printre ei, sunt si africani pe acolo, dar sunt chinezi si rusi, bulgari… Copiii astia depun eforturi duble, pentru ca ei nu au luxul de a auzi doar franceza acasa. Cand incepusem anul trecut un proiect de acelasi tip, ma asteptam ca cei care vorbesc doua, trei limbi acasa, sa aiba rezultate mai putin bune decat cei care vorbesc doar franceza. Asi! Din contra, ei reusesc uneori mai bine, daca, evident, se vorbeste si franceza acasa; pentru ca sunt copii ce au ajuns in ianuarie in Franta si desi au invatat sa vorbeasca franceza destul de repede, inca au probleme si acasa nu are cine sa ii ajute.

Toate scolile ar trebui sa aiba aceleasi facilitati: sala de informatica, de muzica, de sport; sa aiba toti dreptul la cursuri de inot sau de roller, de pictura sau de poezie. Toti copiii ar trebui sa aiba aceleasi sanse, pentru ca daca nu se incepe de pe acum, mai tarziu o sa fie prea tarziu. Celor ce provin din ZEP le este practic trasat destinul: o sa ramana in cartier, o sa mearga la liceul cel mai apropiat care e si el de tipul ZEP. Pentru ca de cele mai multe ori nu sunt albi, o sa ramana cu cei ca ei, o sa formeze ganguri si o sa fie cunoscuti drept vagabonzi si buni de nimic. Iar ei o sa confirme imaginea ce le este atribuita, pentru ca e mai simplu asa.

M-a deprimat experienta asta pe cat mi-a facut bine. Copiii nu sunt invatati sa gandeasca, cel putin nu imediat. In testele de gramatica (ce-i drept, erau complicate), nu isi pun intrebari, pun un raspuns la nimereala, sa termine cu asta si sa ii lasam in pace. Unii ne spun in fata ca nu au chef si ca ii seaca ce facem. Lor ce sa le spunem? Nu ii ajutam cu nimic, pana la urma, ei ne ajuta pe noi; cine stie ce o sa faca Ministerul cu rezultatele obtinute. Pentru unii o sa fie prea tarziu.

Nu putem multumi toata lumea, nu putem satisface toate cererile, nu putem salva toti copiii „de cartier”; fiecare pentru el, pana la urma, de ce sa incercam sa ii scoatem de acolo?

Chestiunea intelegerii ramane de actualitate, insa. Cum intelegem un text, ce intelegem din el si cat de capabili suntem sa raspundem la o serie de intrebari? Dar mai ales: ce am fi facut daca am fi fost in locul lor? Oare…

 

 

 

 

Baby-sitter

Posted: Februarie 20, 2011 in Munca

Am atatea de spus in ultima vreme incat ideea ca ar fi bine sa scriu ma descurajeaza. Si evident ca ma iau cu altele, ca e mai simplu.

Poate daca o iau incet-incet, o sa imi reuseasca.
Am inceput sa ma ocup de copii din septembrie. I-am vazut o data sau de doua ori, a venit momentul fatidic in care mi-am scrantit glezna… si a trebuit sa iau o pauza.

Toti cei care ma cunosc stiu cat de mult imi plac copiii. Mai ales cei din familie, aceeasi care imi spun (de vreo 8 ani incoace) ca imi sta ataaaat de bine cu un copil in brate! Daca ar sti ei ca de fapt ma lipesc de copii pentru ca cei mari ma obosesc cu intrebarile lor si pentru ca nu imi gasesc de fapt niciodata locul… Daca ar sti ca astia mici au acelasi scop ca aparatele mele foto (de altfel, ar trebui sa ma dau mare, am un Canon 60D, sa-mi traiasca si un obiectiv nou, 70-300mm and I love it /end bragging ) nu ar mai fi asa de incantati. Desi, le convine sa scape de chestiile oracaitoare timp de juma de ora, o ora, depinde cat reuseste chestia in cauza sa stea linistita.

Dar sa nu exagerez: mi-au placut dintotdeauna copiii. Motiv freudian sau nu, mi-au fost dragi si m-am ocupat cu placere de ei. Nu am avut de schimbat scutece, insa, poate de-aia interesul meu a ramas intact. Si nu mi-au deranjat somnul (can’t be worse than it is now), deci mi-s dragi.

In fine. De cand suntem in Paris, neamurile ce poseda urmasi prea tineri ca sa se ocupe singuri de ei, m-au tot intrebat daca nu vreau sa stau cu ei din cand in cand, contra cost, evident. Am tot refuzat, pentru ca orarele de la scoala sunt facute pentru studenti full-time si cum mai si lucram la McDo, nu aveam cum, cand… Dar anul asta, renuntand la o forma de tortura remunerata, mi-am spus ca poate nu moare nimeni daca chiulesc de la cate un curs (un sfert in cazul de fata) pentru a sta cateva ore cu cei ce-mi sunt totusi verisori, prin alianta. Zis si facut.

Lucrurile s-au aranjat intr-o seara pe care as vrea sa o uit… Iar pe 13 septembrie m-am prezentat la scoala copiilor, cu mai bine de juma de ora inainte, ca sa fiu sigura ca nu intarzii. Noroc ca aveam ceva de citit si ca nu ploua. Pentru ca, dupa cum aveam sa aflu intr-o seara in care turna cu galeata, nu putem intra in scoala pentru a astepta plozii. Nu, trebuie sa stam afara, indiferent de conditiile meteo. M-am intalnit cu precedenta dadaca, o pustoaica simpatica, care mi-a explicat cum stau lucrurile si care m-a si pus in fata faptului absolut socant: copiii mint.

Cum adica mint? Sunt mici! Dar da, mint. Pentru ca nu le place sa faca dusul zilnic, pe motiv ca, dupa cum avea sa-mi spuna E. (N. are 8 ani imediat si e baiat; E. e fata si are 11 ani peste cateva luni) „nu serveste la nimic, e o pierdere de timp”, ca o adevarata frantuzoaica. (sper ca totusi o sa inteleaga peste cativa ani ca nu e frumos sa duhnesti a dihor, mai ales cand iei transporturile in comun, la ore de varf). Si deci da, amandoi au mintit in prima seara, spunand ca merg sa faca dus si revenind dupa 2 minute, cu pielea cat se poate de uscata. Am avut de-a face cu minciuna asta de cateva ori si i-am explicat chiar lui E. ca macar daca ma minte, sa o faca competent, sa dea macar drumul la apa cand intra sub dus, sa astepte un pic, nu sa stea in camera, citind. Stiu, nu e frumos din partea mea sa le dau idei, dar daca nu are chef, nu are chef. I-am explicat dup-aia cat de util o sa fie dusul cand o sa aiba niste probleme lunare… atunci nu o sa mai vrea sa iasa de sub dus.

Imi sunt dragi astia mici. Ii vazusem deja, in context familial, zbierand si alergand, izbindu-se de oricine/orice, plangand ca s-au lovit sau ca pateurile sunt prea iuti. Imaginea a persistat, chiar daca erau doar ei, fara restul verisorilor. Reusesc sa ma fac ascultata, desi joia, in special, sunt usor insuportabili si mi s-a intamplat o data sa tip la ei pentru ca ma terminau nervos.

Adevarul e ca au varstele nepotrivite. E. incearca sa isi creeze o personalitate, incearca sa fie cineva, de preferinta fata lui tata, frumoasa si desteapta, inteligenta peste masura, dar mai ales, mai inteligenta decat N. care e prost, inutil, nu se descurca si e neinteresant si „de-aia nu ai prieteni!”. Da, E. e de o rautate ce ma depaseste. Evident, pot face o oarecare analiza, dar nu se cade. Si nu e datoria mea, pe cat a parintilor, sa o puna la punct. Eu ma comport la fel de infantil ca ea: cand il ataca pe N. o atac si eu, o pun la locul ei, cu aceleasi sarcasme pe care stie sa mi le serveasca.

N. e mic si e in umbra sora-sii, nu stie sa isi faca prieteni si cauta mereu aprobarea cuiva, cauta sa fie sustinut, sa fie vazut. Nu e prost, e doar nesigur pe el si pe motiv de critica constanta (in plus de asta, are doua invatatoare, nu e tocmai usor sa aiba repere) se pierde si incearca sa se agate de ce poate. Evident, prefera sa se joace in loc sa isi faca temele, ii place sa faca pe clovnul, sa fie sigur ca a vazut si probabil de-aia se si tot baga in viata sora-sii. Are un mic defect de vorbire si mai si vorbeste repede; uneori mi-e greu sa il urmaresc.

Universul lor e constituit din jocurile video, cartile pentru copii ( E. citeste Harry Potter, evident, iar N. are carti cu pagini parfumate placut sau neplacut) si Simpsons. Le place sa imi povesteasca de o mie de ori cum au reusit sa isi faca cicatrici sau ce au facut la bunicii din Toulouse sau in Martinica; E. se baga intotdeauna in discutie, cand gaseste ca N. e prea lent, iar N. se baga in discutie ca sa il auzim si pe el.

Fata ce se ocupase inainte de ei (la fel ca si celelalte, ma tem) nu gatea. Le fierbea paste cumparate din supermarket, chestii ce mi se par absolut gretoase, sau gnochi si altele semi-preparate. Am rezistat cateva saptamani si l-am intrebat pe tatal lor daca as putea sa le fac mancare adevarata. Si imi place, chiar daca nu pot varia prea mult (si in plus de asta ma enerveaza sa plec acasa mirosind a ceapa prajita), dar imi face placere sa ii vad asa incantati de mancaruri chiar simple.

Am avut si aventuri cu ei, evident, mai ales N. care e un dezastru. S-a intamplat ca intr-o seara sa se joace cu E.; ei doi, impreuna.. e un record. Numai ca au jocuri tampite, idei si mai si. Nu am versiunea clara a ce s-a intamplat… tocmai le facusem poze si le trimiteam unor verisori (care nu ii prea vad), cand E. ma striga disperata, ca N. s-a lovit. Ma duc pe hol, N. era intins pe jos, plangea, iar pielea deasupra ochiului avea o taietura. E. a spus ca N. s-a impiedicat de piciorul ei, el a spus ca ea i-a pus piedica… orice ar fi, e vina amandorura. Nu vroiam sa o sun pe mama, ca sa nu dispere, dar se pare ca asa trebuie sa procedez. M-a mirat ca nu am panicat.. chiar daca curgea sange. Am dezinfectat, am incercat sa opresc sangerarea; mama m-a trimis la farmacie, sa iau ce trebuie si sa imi spuna aia daca trebuie sa mergem la spital. Acolo am dat de un nene la 100000 de ani care s-a uitat la arcada piciului si mi-a spus linistit ca imi da Arnica (daca nu ma insel e patlagina; pe-aici se folosesc destul de multe medicamente homeopatice… nu sunt asa scumpe si unele chiar functioneaza), sa nu se umfle pielea, altfel, sa pun pansament si-atat. Ah, ok. Piciul sangereaza si el imi da Arnica? Ok…. A venit si mama dup-aia, i-a pus „strip”, bucati d-alea de leucoplast care cica ajuta pielea sa se lipeasca si sa se cicatrizeze. Fie.

Vorbind despre cicatrici… N. e expert. Are una la buza si lui, ca si E. le place sa imi spuna ca l-au dus la spital pentru taietura aia si nu mai aveau lipici special si de-aia are cicatrice. Sunt amuzanti.

I-am vazut acum o saptamana ultima data, pentru ca au vacanta doua saptamani. N. m-a sacait toata seara, m-a obosit. Vine tatal lor, eu ma pregatesc sa plec, N. era pe jos, se incalta. Se uita la mine cand ii spun ca nu ne mai vedem timp de doua saptamani si zambeste diabolic.
N.: Adica nu te mai vad…..
Eu: Da, nu ma mai vezi doua saptamani, pentru ca aveti vacanta.
N. zambeste fericit si se balbaie: Deci, deci… inseamna ca nu te vad… ziua mea?!
Eu: Normal ca nu ma vezi de ziua ta, pica intr-o sambata.
N. e si mai fericit si zambeste afurisit.
Eu: Inseamna ca nu vrei nici cadou?
N. se uita disperat la mine, de jos, face niste ochi mari, iar buza de jos (cea fara cicatrice) incepe sa tremure; se opreste din legat sireturile si: Paaaardon.

Da, imi sunt simpatici astia mici.

Inadaptati

Posted: Decembrie 24, 2010 in Munca

Atentie, acest post este in mare parte in franceza. Nu, nu fac traducerea.

Legenda, totusi: e sesiune, deci fac orice altceva, numai nu invat. Regasesc blogul, reinventez nervii, panica, durerile de stomac si modalitatile de a pierde timpul. Ce urmeaza sunt niste mesaje retranscrise fidel (cu optiunea „select all” si „send”) intre mine si un coleg. Adica fost coleg de munca. Pentru ca mai nou sunt doar studenta, nu si copil muncitor. Si-mi pare bine, dar asta e o alta poveste. Deci da. Colegului i-am luat o perdea de dus cu urme de sange pe ea, ca suntem niste sadici (el, eu si Denisa, da’ ea e mai inocenta, asa). Restul… e explicit.

McDo, c’est tout ce que j’aime! Euh…. j’aimais.

C.
Merci beaucoup pour le cadeau ^^

Eu
De rien.
J’espère que personne va tomber dans les pommes, sinon on va te surnommer Dexter :p

C.
Mais non faudrait qu il yait des témoins pour qu on m appelle dexter

Eu
D’accord. Là, je commence à m’inquiéter.

C.
Mais non toi t as rien a craindre ^^

Eu
Bah non, parce que je sais me defendre. Mais je me demande: qu’est-ce qui a pu arriver aux nouveaux qui sont pas restés?

C.
On les a vendu dans les bigmac ^^

Eu
Heureusement, j’en mange pas

C.
T inquiète c est pareil dans les autres sandwich

Eu
Bah je mange du poisson :p

C.
C est ce que tu crois Ca ^^

Eu
Chut, je veux retourner manger du mcdo un de ces quatre

C.
On sera heureux de te servir tant que tu demandes pas ce qu il ya dedans

Eu
Rhooooo rentre chez toi, le breton! Méchant!
Pfff je retourne bosser mes cours, je panique pas mal là…

C.
Demain je rentre chez moi ^^ l intérêt en Bretagne c est que tout le monde s en fout de ce qu on fait aux étrangers ^^ ou ce qu on mange

Eu
Je viendrais plus jamais en Bretagne!

C.
C est un pays accueillant la bretagne : il pleut les 3/4 du temps et le reste il ya des tempêtes ^^ et on sait accueillir les touristes ^^

Eu
Les cueillir sourtout, c’est ca?
Sans facon…quoique entre IdF et Bretagne, je choisis Bretagne…

C.
On pêche surtout ^^

Eu
Ca revient au meme: ils finissent dans un estomac

C.
Ouais mais faut faire gaffe aux hameçons ^^

Eu
Vous savez pas encore les digérer? Inadaptés!

C.
Économes on réutilise les hameçons après ^^

Eu
Ouais, mais c’est un apport important en fer..

Clienti si alte alea

Posted: Iulie 19, 2009 in Clienti..

„… „clienti” sau „cretini” ca tot aia e..”
A fost ideea lui Claudiu, cuvintele lui (cu aproximatie, ca mi-e lene sa caut in arhiva) . Asa ca initiez o noua categorie, cu povesti, concrete de la munca, exemple de imbecili.. dar nu numai, ca totusi, mai dau si de oameni draguti.

Intre comenzi grill, pauze uitate, rush-uri si momente in care nu avem ce face, intre curatenie in sala si „cuisine-comptoir”, se strecoara mereu povestile despre clienti. Suntem cateva care colectionam clientii tampiti. Iar eu ma descurc destul de bine, se pare, nu mi-e rusine cu ai mei.

Si ca sa initiem categoria in mod onorabil, incepem cu cei doi barbati beti care au venit aseara, cu putin timp inainte sa termin.
Le sticleau ochii de parca erau personaje de anime, tip adolescente indragostite. Au fost foarte amabili si draguti si.. repetitivi. Vorbeau si tare, intre ei si cu mine. Stateau departe de casa mea (probabil de-aia Aida a simtit mirosul de alcool si nu eu). Am fost foarte amabila cu ei (nu ca nu as fi in mod obisnuit, eu sunt o draguta) si zambareata, ingaduitoare.. tocmai pentru ca aveau o scuza evidenta: erau beti, nu erau agresivi, erau simpatici (sa nu existe confuzii: trecuti, ambii, de 40 de ani, deci nu ma atrageau) si au vorbit frumos. Erau clienti care oftau in spate, ca de ce stau dupa coada lor, dar daca in general ma pun cu prostii, cu oamenii beti, nu prea indraznesc, mai ales daca nu ma cauta..
Nu a fost nimic iesit din comun, doar ca in ciuda faptului ca erau beti, au fost draguti, prea putin pisalogi si nu au deranjat pe nimeni. Chiar s-au deplasat fara sa comenteze cand au fost rugati, pentru a permite celorlalti clienti sa comande. mai departe

Rasism

Posted: Mai 24, 2009 in Munca

Una mica si rapida inainte de a merge la munci.

Nu sunt rasista si nici nu as prea putea fi avand in vedere locul unde lucrez. Avem atatea nationalitati si origini… prea putini sunt francezi.. francezi. Dar bine, nu asta e motivul primordial, pe cat ar fi familia. Cea prin alianta adica.

Cei care m-au acuzat de rasism, nu aveau de unde sti, ok, dar nu poti acuza pe cineva fara o baza solida, doar pentru ca imaginatia ta ti-a dictat asa.

Nu-mi plac apelativele gen „nègre”, „renoir”, „rebeu”.. nu stiu cum le zic astia chinezilor.. si am uitat cum le zic pakistanezilor.. Nu imi plac nici generalizarile facute pe seama unora (insert here any other person that’s not white) chiar daca ar putea parea ca fac asta.

E adevarat, multi arabi mi-au facut zile negre, dar nu am fugit de la casa vazand unul venind, pentru ca am si surprize placute. Nu ca le-as astepta, dar de ce sa nu dau omului o sansa inainte de a-l judeca? Da, un nene m-a facut cu ou si cu otet pentru ca nu a auzit bine, da, o tanti mi-a spus ca duc lipsa de activitate sexuala, da, altii ma iau cu „tu” si ma deranjeaza.. Dar sunt atatia francezi care nu stiu sa zica nici buna ziua nici multumesc.. o frantuzoaica a zbierat la mine pentru ca i-am zis „multumesc” de doua ori (era insarcinata in schimb)..

Exista conflicte si in afara locului de munca.. nu schimba cu nimic parerea mea, nu ma comport altfel. Poate doar ca imi pierd calmul mai repede, dar asta imi e caracteristic. Nu o sa imi schimb locul, insa, daca o persoana de culoare (let’s be politically correct) se aseaza langa mine. Ca e alb, negru, rosu, verde, roz… ce conteaza? Daca e bine crescut si nu isi pune copitele pe scaune si nu se etaleaza pe 3 locuri.. nu am nici o problema cu persoana in cauza.

Pentru mine, oamenii nu au culoare, nu vin dintr-o anume tara sau o anumita zona a globului pentru a-i judeca. Poate doar pentru a aprecia, daca vor sa impartaseasca, povestile lor. Mic, mare, frumos, urat, gras, slab, imbracat chic, imbracat ca un sac… de ce sa platesti conteze ambalajul cand nu valoreaza doi bani? tot ce e mai bun e inauntru. Daca exista, evident. Si nu ambalajul o sa ma invete sa ghicesc ce e inauntru.