Archive for the ‘De-ale altora’ Category

Quote

Posted: Mai 9, 2012 in De-ale altora

Am citit Anne of Green Gables acum cateva luni.. de atunci am citit altele si am uitat de citatele pe care le salvasem. Mi-a fost tare draga, Anne asta.

A body can get used to anything, even to being hanged, as the Irishman said.
” Oh, it seems so wonderful that I’m going to live with you and belong to you. I’ve never belonged to anybody–not really.”
” Mrs Spencer said that my tongue must be hung in the middle. But it isn’t–it’s firmly fastened at one end.”
” It’s the first thing I ever saw that couldn’t be improved upon by imagination.”
Something like a reluctant smile, rather rusty from long disuse, mellowed Marilla’s grim expression.
” It blooms as if it meant it”
There is nothing more aggravating than a man who won’t talk back–unless it’s a woman who won’t.
„You’d find it easier to be bad than good if you had red hair”, said Anne reproachfully. „People who haven’t red hair don’t know what trouble is. Mrs. Thomas told me that God made my hair red ON PURPOSE, and I’ve never cared about Him since.” (Anne of Green Gables)

Azi am terminat a treia carte din seria The Royal Assassin, a lui Robin Hobb. As fi trebuit sa stau cuminte si sa ma concentrez pe teza, pe raport… dar inima mea nu era acolo, asa ca mai bine lasa… Am plans rar, foarte rar citind cate o carte; ma implic, imi imaginez, savurez detaliile, dar nu intru atat de mult in carte. Dar uneori cate ceva ma prinde. Am gasit ce poate fi mai bun decat ideea din Eternal Sunshine….

Take my memories of my mother, and the feelings that went with them. I do not want to know them at all. Take the ache in my throat when I think of Molly, take all the sharp-edged, bright-coloured days I recall with her. Take their brilliance and leave me but the shadows of what I saw and felt. Let me recall them without cutting myself on their sharpness. Take my days and nights in Regal’s dungeons. It is enough to know what was done to me. Take it to keep, and let me stop feeling my face against that stone floor, hearing the sound of my nose breaking, smelling and tasting my own blood. Take my hurt that I never knew my father, take my hours of staring up at his portrait when the great hall was empty and I could do so alone. Take my — (…)— memories of that tower-top, of the bare windswept Queen’s Garden and Galen standing over me. Take that image of Molly going so willingly to Burrich’s arms. Take it and quench it and seal it away where it can never sear me again. Take — (…) Putting it into the dragon had helped in the same way that cutting off an infected limb helped. Being rid of it was not the same as being healed of it. The empty place inside me itched. Perhaps I wanted to hurt.

Probabil ca asta se intampla si cand scrii. O bucata din tot ce simti e lasata pe hartie. Poate. Dar imi place mai mult ideea unui dragon umplut cu sentimente si amintiri. Dragonii astia sunt colorati, insa, nu sunt negri.

wreck

Posted: Mai 19, 2011 in De-ale altora

What a skeletal wreck of a man this is
Translucent flesh and feeble bones
The kind of temple where the whores and villians try to tempt the holistic tones
Running rampant with free thought to free form the free and clear
And the matters at hand are shelled out like lint at a laundromat to sift and focus on the bigger, better, NOW
We all have a little sin that needs venting, virtues for the rending and laws and systems and stems ripped from the branches of office do you know what your post entails?
Do you serve a purpose or purposely serve?
Wind down inside your adivistic allure, the value of a summer spent and a winter earned
For the rest of us there is always sunday
The day of the week that reeks of rest but all we do is catch our breath so we can wade naked into the bloody pool and place our hand on the big black book
To watch the knives zigzag between our aching fingers
A vacation is a countdown
T minus your life and counting
Time to drag your tongue across the sugar cube and hope you get a taste
WHAT THE FUCK IS ALL THIS FOR? (*background*WHAT THE HELL IS GOING ON?) SHUT UP!
I could go on and on but let’s move on shall we?
Say, you’re me and I’m you and they all watch the things we do and like a smack of spite they threw me down the stairs haven’t felt like this in years the great magnet of malicious magnanimous refuse
Let me go and plunge me into the dead spot again
That’s where you go when theres no one else around it’s just you and there was never anyone to begin with now was there?
Sanctimonious pretentious dastardly bastards with their thumb on the pulse and a finger on the trigger
CLASSIFIED MY ASS THAT’S A FUCKING SECRET AND YOU KNOW IT!
Government is another way to say better, than, you!
It’s like ice but no pick a murder charge that won’t stick its like a whole other world where you can smell the food
But you can’t touch the silverware
*laughs* What luck!
Facism you can vote for
*snorts* Isn’t that sweet
And were all gonna die someday ‘cause that’s the american way and I’ve drunk too much and said too little when you’re gaffer taped in the middle say a prayer save face get yourself together and (*sung in the background* SEE WHAT’S HAPPENING!) SHUT UP! (*background* FUCK YOU!) FUCK YOU!
I’m sorry I could go on and on but its time to move on so
Remember, you’re a wreck an accident
Forget the freak your just nature
Keep the gun oiled and the temple clean
Shit, snort and blaspheme let the heads cool and the engine run because in the end everything we do, is just everything we’ve done. ©Stone Sour, „Omega”

‘nuff said

Cate-o poezie, doua (6)

Posted: August 6, 2010 in De-ale altora

Nu o sa reusesc sa compensez pentru cat nu am scris tot anul, dar deh, pot incerca. Copy/paste de la celalalt post, ca mi-e lene sa scriu detaliile astea.
Cartea: Baba Iarna intra-n sat, din seria Din periodice si manuscrise.

E primavara iar…

Azi am vazut întîia rîndunica:
O slova ascutita, subtirica,
Cu care mîna nu stiu cui
Însamna pe albastrul cerului
Ca iar e primavara.

Si mi-am adus aminte in zadar
(A cîtea oara?)
De-un baietel salbatec si hoinar
Ce se juca pe subt fereastra mea
Calare pe calutu-i de nuia.

Era copil strain, al nimanui,
Cu ghete rupte, cu hainuta veche,
Dar îsi punea caciula pe-o ureche,
Plesnea din bici si fluiera haihui,
De parca drumul tot era al lui.

Într-un tîrziu, —
Pe-o zi din alta primavara,
Cînd vîntul dulce clatina copaci
Cu frunza rara,—
Am întîlnit o-ngropaciune de saraci:

Trecea copilul, leganat, într-un sicriu.
Tinea crucis pe piept mînute mici,
Nu mai avea calut, nu mai plesnea din bici…
Deasupra-i, cerul cald si straveziu
Îl îmbia-n zadar cu rîndunici.

Si-acum, cînd toti ai lui l-or fi uitat,
Cînd pe mormîntul mic s-o fi uscat
Si cel din urma fir de tamîioara,—
Eu l-am vazut trecînd în primavara
Calare pe calutu-i de nuia,
Si i-am trimis, de la fereastra mea,
Acelasi zîmbet—ca odinioara.

Cîrtita

Din umeda si sumbra vizuina,
Au scos-o azi, cu sapa, copiii la lumina…

Cu trupul neted, rece ca pamîntul,
Cu luciu stîns ca parul mortilor, —
Ea a ramas pierduta-n fata lor:
N-a slobozit nici tipat, nici privire,
Ci doar, de frica,
S-a ghemuit si s-a facut mai mica.
Si cautînd sa fuga în nestire,
Stîngace si ridicola si oarba,
Se-mpiedica de firele de iarba
Tîrîndu-si, printre flori de tufanele,
Picioarele — ca patru lopatele.

Din labirintul de sub negre musuroaie,
Ea n-a vazut, cînd bate vîntul,
Cum lanurile galbene se-ndoaie,
Nici cum, din nouri, soarele trimite
Manunchiuri lungi de raze ascutite
Sa poleiasca picaturile de ploaie…
Nici cîntec nu cunoaste, nici culoare,—
Ci scormonind necontenit tarîna,
În bezna si-n racoarea ei ocrotitoare,
Îsi sapa rasucite subterane
În care singura-i roaba si stapâna,—
La adapost de soare…
Si scurma-asa, mereu, — si nici un gînd
N-o-ntreaba: pentru ce? si pîna cînd?…

*

Bateau din palme si rîdeau copiii
Cu rîsul crud al nevinotatii,
Ea, dibuindu-si printre bulgari rostul,
Îsi cauta, nauca, adapostul.
Si transparenta diminetii clare
I se parea vrajmasa si amenintatoare.

Cu trupul cilindric, greu — dizgratioasa
S-a strecurat acum, sfioasa,
Ca-ntr-un tunel, în adapostul darîmat.
Copiii-au rîs, apoi s-au departat:
N-au îndraznit s-atinga luciul blanii moarte
Cu mînile lor vii, caldute, moi.

Iar mîne, prin livada, mai deoparte,
Va creste, din pamînt un musuroi…
Si cînd vor sta cu fruntile plecate
Deasupra tarnii proaspat afînate,
Copiii vor simti-n adîncul ei
Un zgomot surd de munca si de lupta
Obscura…monotona…ne-ntrerupta…

Cate-o poezie, doua (5)

Posted: August 6, 2010 in De-ale altora

O mica pauza publicitara…nu am chef de vorba in mod deosebit si mi-era dor de ceva mai precis decat ce scriu eu in general.

Uitasem poezia asta. Cred ca si prima data cand am citit-o m-a surprins un pic cu seriozitatea ce aminteste de Luchi destul de mult.. Nu am amintiri decat eram mica, decat prea putine. Si ma intreb daca asa am reactionat… Dar risc sa ma gandesc la Lacan si stadiul oglinzii si alte prostii de genul. Poezie, deci. A Otiliei Cazimir, ca de obicei. Cartea (jerpelita rau), Baba Iarna intra-n sat, din seria Din periodice si manuscrise.

Poveste pe o fotografie de demult

Sînt eu, fetita asta serioasa,
Ce sta pe-un scaues, cuminte,
Strîngînd la piept cu mînile-amîndoua
Papusa noua
Cu rochie subtire de matasa,
De care înca-mi mai aduc aminte?

Mi-e mila de mînuta ei,
De trupusorul firav si putin, —
Mi-e mila ca de-un copilas strain
Ce-ar fi murit, demult, subt ochii mei…

*
Pe vremea ceea, nu ma cunosteam, —
Oglinzile erau asa de nalte!
O data doar, în luciul unui geam
Am banuit o clipa chipul meu:
Am prins în ochi surîsul celeilalte —
Si n-am stiut ca-s eu.

Dar într-o zi, am coborît din cui
O rama-n care nu era nimic
Decît o fata cu priviri caprui.
Ca un pisoi prostut si mic
Am cercetat piezis, cu frica,
Vedenia cuminte si stângace.

Am rîs: — Saraca, tare-i mititica!
A rîs si ea…— Ai si mata cercei?
De ce nu vrei sa vii la mine-ncoace?…
Dar mîna care-o cauta pe-a ei
A dat de sticla vînata si moarta—
Si-am alergat, plîngînd, la poarta…

*
Azi, din fetita ceea nu mai este
Decît o poza mica s-o poveste
Cu ochii mari, cu cercelusii din ureche,
A adormit,— papusa veche
Pe scauesul din gradina,—
In suflet, printre cioburi de lumina.

Ati intalnit extraterestri?

Posted: August 18, 2009 in De-ale altora

O noua poveste, din aceeasi carte, a lui Alexandru Chiriacescu.

Intr-o seara, citeam o povestire despre.. nu, n-aveti cum ghici.. despre, inchipuiti-va, despre extraterestri. Isi imagina autorul ca niste fapturi venite in vizita dintr-un ungher indepartat al cerului ne tot dau tarcoale. Si pentru ca nu prea stiu exact ce e cu noi, pamantenii, le e teama sa facem cunostinta asa, direct. Cum credeti ca procedeaza atunci? Se transforma in oameni. Adica isi prefac infatisarea si se amesteca printre noi, ca sa ne observe mai bine. Numai ca, necunoscandu-ne bine obiceiurile, se comporta uneori ciudat, iar cand sunt nevoiti sa „discute” in limba lor cu planeta de unde au venit, atunci, gata, in timpul „discutiei” nu mai aud si nu mai vad nimic altceva. Asa ca, eroul povestirii, un detectiv istet si curajos, ii depisteaza imediat. Numai ca nu-i poate prinde, pentru ca extraterestrii astia, cum simt ca se afla la ananghie, dispar. Dispar pur si simplu! Asa ca un fum.
Cu toate periperiile imaginate de autor, povestirea mi s-a parut, drept sa va spun, o aiureala. Dar, ma rog, altora poate le place!
Tocmai inchideam cartea, cand Alexandra, care isi terminase lectiile si se invartea cam fara rost prin casa, ma observa si incepe sa ma interogheze: mai departe

Cautam fox-terrier

Posted: Iulie 31, 2009 in De-ale altora

( din motiv de comentarii, tin sa mentionez, in caz ca nu am facut-o: ce copiez aici, apartin autorilor in cauza (deocamdata Otilia Cazimir si Alexandru Chiriacescu), cu tot cu copyright si orice drepturi; daca exista persoane ce nu sunt de acord cu publicarea lor, un simplu mail e de ajuns pentru a le scoate de aici. Nu am nici un fel de profit din astea.. )

Cautam fox-terrier!

Ca Alexandra e o mare prietena a animalelor mi se pare ca v-am mai spus-o. A animalelor in general si a cainilor in special. Toata populatia canina a cartierului poate sa depuna marturie. Nu exista javra prin curtile vecinilor pe care sa n-o stie dupa nume si pe care sa n-o alinte cand trecem cu sau fara treaba pe strazile din apropiere. Daca ma gandesc bine, si in privinta asta fiica-mea imi seamana leit. Si mie mi-au placut intotdeauna simpaticii reprezentanti ai speciei Canis familiaris sub orice forma, marime si culoare, ba in copilarie am fost ani in sir fericitul posesor si prieten de joaca al unor patrupezi destepti si iubitori, pe care nu i-am uitat pana azi. De atunci au trecut insa ceva ani si dragostea mea a devenit mai curand teoretica. Nu m-am mai incumetat, adica, sa-mi asum raspunderea cresterii si educarii unui caine. Numai ca Alexandra, fiind la varsta la care raspunderile sunt, cum spun specialistii, mai putin contientizate (sau cum ii spune bunica-sau — ca nu vede mai departe de varful nasului, ceea ce e cam acelasi lucru), fiind deci ea la aceasta varsta minunata si iresponsabila, ne-a anuntat ca vrea sa-si ia caine. urmarea

Nu mi-am dat seama ca a trecut asa de mult timp de cand nu am citit povestile… cel putin, prima, sau singura data, cand tata mi-a citit din carte, eram mica, nu stiam sa citesc, aveam vreo 6 ani (nu, nu am fost copil precoce). Sigur am mai citit intre timp.. Cand trebuia sa stam in camera, sa dormim, dupa masa, cica.. am recitit multe din cartile „copilariei”. Cred ca tata a fost singurul care mi-a citit la un moment dat vreo poveste. Sau, iar, nu am retinut. Dar.. Intamplari cu Alexandra, Voie-Buna si casuta lui cea noua.. cartea cu povesti, printre care si Eliza si lebedele ei.. sigur le-am citit, recitit.. le-am tocit. Si dup-aia nu am mai putut sa recitesc carti, ca ma plictisesc. Culmea, astea pentru copii cred ca le-as putea reciti..

In „aier” liber

de Alexandru Chiriacescu, Editura Ion Creanga, 1987

Totul a inceput sambata dupa-masa. Dupa o saptamana zgribulita, ploioasa si innegurata de nu-ti venea sa iesi din casa, se facuse o vreme nemaipomenita, senina si calda, intr-adevar de vara.

Asa ca am inceput sa imi pregatesc in tihna, cum imi place, uneltele de pescuit pentru a doua zi. Sa schimb carligele, sa pun nailon nou pe mulineta, sa fac rost de ceva rame, sa pregatesc mamaliga, ehe! cate nu sint de facut!
– Ce faci, tati? imi susura la ureche o voce binecunoscuta.

Mi se parea ca e evident pentru oricine ce anume fac, asa ca am continuat sa ma concentrez asupra unui afurisit de nod, care iesise anapoda.
– Taaati, miorlai din nou vocea, ma iei si pe mine?
O clipa am crezut ca ar fi mai diplomatic sa nu raspund, prefacandu-ma in continuare preocupat, dar, in secunda urmatoare, posesoarea vocii se insinua tandra intre mine si masa, incurcand, bineinteles, firele de nailon, de-abia vizibile.

– Alexandra, te rog sa fii atenta pe unde calci!
– Sint atenta, da’ ma iei?
– Uite ce-i, incepui eu rar si didactic, maine am treaba. Si plec foarte devreme. Si, in primul rand, ar trebui s-a mai ajuti pe mami la bucatarie.
– Asta e al treilea…
– Ce e al treilea?
– Al treilea rand, imi explica Alexandra, strambandu-se si intinzandu-mi degetele pe care numarase, atenta, argumentele mele.
– Al treilea, al treizeci si treilea, asta e! am spus eu cu hotarare. Maine vreau sa fiu linistit.

Cand vreau, eu sint foarte incapatanat. Alexandra e fetita mea. Are sapte ani si jumatate. Iar cand vrea, e foarte incapatanata. Si vrea aproape intotdeauna.
– Pescuitul nu e „treaba”, e distractie, incepu ea sa-mi spulbere argumentele. Si vreau sa ma iei si pe mine. Si de sculat ma scol si eu devreme, n-avea grija. Si pe mami sa stii c-am intrebat-o. Prefera sa merg maine cu tine.

Mda! Cred si eu ca prefera! Imi dau seama ca decizia a fost luata cu o majoritate de doua voturi, asa ca n-are rost sa ma opun. Cand trebuie, stiu sa fiu intelegator.
– Ce sa faci tu la pescuit? mai incerc totusi, fara prea mari sperante. O sa te plictisesti, o sa ma-ncurci.
– Nuuu! veni imediat raspunsul, cu mai multi de „u” decat as putea sa insir eu pe hartie si cu o intonatie care exprima toata hotararea.

La cei sapte ani si jumatate, Alexandra e foarte hotarata. Si are multa initiativa.
– Eu o sa fac plaja si tu o sa-ti vezi de pescuit. Uite, pregatesc eu totul, poti sa n-ai nici o grija: pachetele cu mancare, apa minerala, totul! Sa n-ai nici o grija, mai repeta ea cu importanta.
Sigur, chiar ca n-am!
– De-abia astept sa plecam. Si tovarasa ne-a spus sa stam cat mai mult in „aier” liber. Stiu si un cantec; daca vrei, ti-l cant.
– Se spune „aer” , rabufnii eu, „aer”, nu „aier”. Si cantecul il stiu de acum doi ani, de cand erai la gradinita. Acum am treaba si n-am chef de cantece.
– „Aierul” liber te face mai sanatos, mai comenta Alexandra, netulburata de observatiile mele filologice. Si te face sa nu mai fii nervos, cum zice si mami.

Coplesit de atata intelepciune, ma gandesc totusi s-o iau cu mine. Mai ales ca „pregateste ea totul”. N-o sa se mai intample ca acum un an, cand, profitand de neatentia mea, a dat drumul pestilor din juvelnic „sa inoate, saracutii de ei!”

Se facuse tarziu, cand, in fine, mi-am terminat pregatirile. Alexandra si le terminase de mult pe-ale ei: facuse pachetele, stricand toata rezerva de foita din casa; le asezase si le reasezase de zece ori in sacosa si, in fine, dupa ce se mai invartise fara rost, pret de vreo jumatate de ora, se hotarase sa se duca la culcare.
O clipa imi trecu prin gand sa verific „incarcatura” sacoselor, dar mi-am zis ca nu-i nevoie, doar ii repetasem de cateva ori ce trebuie sa puna. Alexandra e mare. Copiii trebuie sa simta ca le acorzi toata increderea. Asa e pedagogic. Si, linistit, m-am dus la culcare dupa ce, bineinteles, am pus ceasul sa sune devreme, sa fim la balta dis-de-dimineata, la cea mai buna ora a pestelui. Sau, mai exact, a pescarului.

Am adormit, cum se spune, leganat de vise. N-au mai apucat ele sa ma legene prea mult ca am simtit asa, prin somn, o manuta pufoasa care se straduia sa ma zgaltaie.

– Tatiii! imi sufla vocea stiuta in ureche.
Visez, desigur, din pricina ca m-am culcat pe partea dreapta, asa ca mormai si ma intorc pe stanga.
– Tatiii! isi face drum, mai insistent, vocea, spre ureche (cealalta ureche).
– Ce s-a intamplat?
– Tati, mai e mult pana suna ceasul?
– Treci imediat in pat, ca nu stiu ce se intampla…
Nu sint de felul meu nervos, dar in unele momente… Aprind o clipa lumina. As mai avea o ora si jumatate de somn. Da, daca as mai dormi. Dar nu mai pot! Si ma rasucesc pe o parte si pe alta, ma rasucesc… ma rasucesc… si parca-parca imi vine iar somnul, parca adorm… exact cand soneria ceasului se porneste mai puternica si mai stridenta decat oricand.

Ma resemnez si ma scol si-mi tot repet ca e bine, e foarte bine, afara e senin, incepe o zi frumoasa, frumoasa, mergem in „aier” liber, vorba Alexandrei, si eu o sa pescuiesc, si n-o sa mai fiu nervos…

Si, intr-adevar, totul incepe, in linii mari, destul de bine. Am ajuns la balta, balta e minunata, cerul e senin. Alexandra e incantata, eu sint optimist, scot unditele, fluier, pe urma nu mai fluier ca asta inseamna paguba, pun momeala, arunc…
Nu trec zece minute, si hat!.. un carasel. Cam mititel, dar, oricum, e peste.
Iar zece minute, si hat! altul.

– Lasa-l incolo de javra. Da-l imediat jos din brate, nu vezi ce murdar e? Si spune-mi mai bine unde-i apa minerala.
Il lasa frumusel pe catel din brate, usor, cu grija, de parc-ar fi fragila cotarla, parc-ar fi din sticla.

– Unde-i apa? insist eu amenintator.
– Apa? imi intoarce Alexandra candida intrebarea, cu aerul binecunoscut al scolarilor scosi nepregatiti la lectie.
– Da, apa, tip eu scos din fire si, repezindu-ma la sacosa, incep sa inventez rapid continutul. Care era cu aproximatie cam asta: una coarda cu manere roz, una galetusa, un borcan cu gem de capsuni, un borcan cu dulceata de visine – sper ca n-a carat toata camara -, o minge desumflata, o punga cu 4 (patru) rosii storcite, 2 (doua) felii de chec invelite in foita alba, doua furculite, si.. cam asta. In plus o papusa care zacea aruncata pe patura, langa ochelarii de soare. Cu asta epuizasem, evident, lista.

– N-ai luat apa, constat eu dezolat.
– …
– Si nici pachetul cu mancare, continui, fara sa mai am puterea sa ma infurii.
– Tatii, scanceste vinovata, mi-aduc aminte, erau pregatite pe raftul de langa cuier si…
– Si..?!
– Am uitat sa le iau de dimineata. Tati, mi-e sete, continua ea cu o perfecta lipsa de logica.
– Asta-i culmea! Si mie mi-e. Asa-mi trebuie daca n-am avut de lucru si te-am luat cu mine.
– Tati, iarta-ma, se miorlaie Alexandra spasita. Ma grabeam sa mergem la „aier” liber.
– „Aer”, „aer”, nu „aier”, ti-am mai spus de nu stiu cate ori, reactionez eu automat si perfect nepotrivit cu gravitatea momentului.

„Aier” liber mi-a trebuit?
Of, si mi-e o sete, mi-e o sete ca as sorbi toata Niagara. Ce spun eu Niagara! Zece, o suta de Niagare! Tot oceanul planetar! Si balta sclipeste in soare, unduindu-si ademenitoare apa. Apa! de n-as sti cat e de murdara si de maloasa…
– Mami zice ca rosiile taie setea, imi intrerupe fiica mea cea isteata reveriile acvatice.
Fiindca, ce-i drept, e drept: e isteata. Si are spirit practic.
Ne indreptam in tacere spre punga cu rosii storcosite si la impartim frateste, morfolindu-ne pe maini si pe gura.
Hm! Nu ajuta cine stie ce.

Ma intorc, oricum ceva mai inviorat, la undite. Si imediat am presentimentul unei grozavii. Javra latoasa si murdara ma priveste cu inocenta drept in ochi si se linge pe bot. Nenorocire! Mamaliga! Momeala pentru pesti! A hapait-o pe toata, toata; pana la ultima faramitura. Simt ca ma ineaca furia, imi vine sa-i dau un picior, sa-l arunc in mijlocul baltii, sa… Contemplu, neputincios, dezastrul. Eu ma uit la Alexandra. Alexandra se uita la mine. Amandoi ne uitam la javra. Javra da cu nevinovatie din coada. Asta e!

Drumul spre casa a decurs foarte linistit. Taceam amandoi. Nu stiu de ce, dar am impresia ca ma cuprinde, asa, o ameteala de la stomac. Poate ca „aierul” e de vina?
– A fost minunat, tati, se hotaraste Alexandra sa rupa tacerea. Data viitoare venim tot aici.
Data viitoare! Venim! Simt ca ma apuca ameteala de-a binelea. Precis, „aierul”!

P.S.: Celor doi carasei le-am dat drumul in apa. Ii prind data viitoare!