Functionarul

Deasupra muritorilor de rand s-a ridica El, Functionarul. E mai dajtept decat noi, cu trei bilute, cu ceva clase/liceii/universitati peste noi, au stampilele de care noi, muritorii de rand avem nevoie ca de nectarul zeilor. Fara ei nu putem exista, ne sunt vitali. Ca un rau absolut necesar.

Nu, nu detest functionarii. Doar ca ma calca, in general, pe picioare/bataturi/nervi/orice altceva ce ar putea starni accese de furie.
Eu nu am rabdare. Mie nu imi place sa astept. Pe mine ma dispera oamenii lenti. Mie nu imi place sa vorbesc cu strainii, ca asa m-a invatat mama.
Dar exista cazuri de extrema importanta in care fac toate astea, calma si docila, asa cum tot mama m-a invatat.

Eu nu stiu cum se procedeaza in fiecare primarie.. Fiecare stana cu regulile ei, mai ales in Franta. ( a se vedea cazul meu si al Denisei in confruntarile cu birocratia; sau, cum am auzit de curand: eu am citit pe site la ei, astia cu trei bilute, ca nu pot avea cetatenie dubla decat daca fac parte din unul din statele mai smechere. Cum nu vin decat din Romania, nu pot avea, deci, dubla cetatenie. Eh, o alta tipa stie ca de fapt avem voie, asa i-au spus ei la prefectura. Deci da *head desk* vorba inteleptului.)
Azi a trebuit sa merg acolo pentru niste copii legalizate (am repetat in gand de nu stiu cate ori si cand am ajuns acolo nu mi-a iesit decat dupa ce m-am balbait: copie certifiée conforme. Uite bre, acu’ iese usor!) . Dau sa intru, ca vad ca se deschid portile imparatiei.. tanti din fata mea impinge usa. Mama ce nesimtire! Se intoarce, ma vede „lucrati aici?” uh… nu? „ca deocamdata e inchis..”
Ma intorc pe scari, doar pentru a intra 2 secunde mai tarziu. Mda.

Cum erau diversi inaintea mea, chiar daca am intrat inaintea lor, am zis ca e normal si frumos sa ii las pe ei in fata, sa nu ma bag ca neamu’ ‘al prost. Fiecare spune ce il doare, unii primesc hartiute albastre, altii galbene. Ma credeam in Matrix. Vine si randul meu, ii spun tipesei ce vreau.. se uita stramb la mine, si dupa ce realizeaza vreo doua legaturi neuronale in plus, imi da o hartiuta albastra si ma roaga dulce sa astept. Pai eu nu vreau sa astept.. dar am de ales?!

Stau si astept. Ma ocup. Incerc sa ignor vocile din jurul meu, fiecare pe limba ei.. mai ales limbile copiilor. Gemeni, dragii de ei si fiecare tipa mai tare decat celalalt, fiecare arunca mai departe hartia pe care mamica tocmai o ridicase. Si-au luat palme la fund, trasi de urechi, de maini, pocniti.. nimic.
Incepeam sa disper si era sa plec cu vecina mea de suferinta care plecase pana la farmacie sa ia ceva pentru cap, dupa ce ma intrebase cu o voce usor tampa la ce ora deschide farmacia.. (femeie, esti in Franta, nu stii ca orice forma de viata inceteaza intre orele 12 si 14? pentru a-si relua cursul normal in jurul orei 14, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat..)

A venit si semnul divin: 46, biroul 9. Eu eram 46. Intru, si ochesc rapid biroul 9. Nimeni. Ma uit usor pierduta, avansasem pana la biroul in cauza dar cum nu era nimeni, ma adresez celui de vis-à-vis. O tanti de la un birou, usor acida „ah, doamna nu ma vrea pe mine, la tine vrea sa vina”. Ah bon? Pentru ca putem alege? Ii zic ca era afisat ca trebuie sa merg la biroul 9. A ras usor, subtil, spunandu-mi ca nu, de fapt trebuie sa merg la aia care-s liberi. Cul, bun de stiut.

Ii explic lu’ tanti, ea se uita la mine… „Ah, pai pentru tine e, X-ulescule”. Adica nenea de la biroul alaturat, care hasura niste hartii. Pai nu, ca el nu are stampila de fapt, el a folosit-o ieri, dar a pus-o la loc in dulapul ala de acolo. Tanti mere sa ia stampila, mere la nenea.. ma intreaba iar sa le spun ce vreau. Pe hartiile respective, era poza unei domnisoare. De culoare. „Ah, nu sunteti dumneavoastra aici”. Noooooo! Ya don’t say! Lamurim si asta.. Se duce sa se ocupe de copii. Dar o opreste nenea. Cum ca eu trebuia sa fac copiile inainte si dup-aia sa vin la ei sa le legalizeze. N-apai si eu de unde sa stiu draga domnule? Cand am sunat nu mi s-a spus nimic.. nu puteam ghici in ceai, nu?! A oftat, a comentat de cateva ori cat am stat acolo… dar atat. Mi-a si zambit cand am plecat!

Copiile au durat juma de ora. Presupun ca aveau imprimanta de pe vremea bunicii. Vine, se aseaza.. se uita un pic in jur, ia stampila, o pune intai pe buretele cu cerneala rosie si apasa tacticos pe o foaie alba. Citeste ce e scris. Si dup-aia ia foile si se uita unde sa puna stampila… ii arat cam pe unde ar fi ok.. mnu, ca nu stiu ce, nu stiu, se fataie, se bataie… tot acolo unde am zis eu pune. Au fost 14 pagini. La fiecare punea stampila tacticos si apasat. Dup-aia a trebuit sa puna data, pe linia de la stampila precedenta. A trebuit si sa scrie. Aici migrena s-a declansat violent.

Incepe sa scrie, nu vad ce..
„Hmmmm, e cu un „n” sau doi?”
(incerc sa imi arat surprinderea si ii spun, naiva si dulce) „unul singur” (era vorba de Roumain(es) )
„Hmmm… e cu „s” sau nu?”
O intreb ce anume… „autoritatile romane”. Adica.. eu sunt romanca. Adica ea e frantuzoaica. Deci ea vorbeste/scrie in franceza de mai mult timp decat mine.. doua, trei ori mai mult. Si e functionar.
„Autorités roumaine…” I-am spus ca e cu „s”. A ridicat din sprancene si a continuat sa scrie pe celelalte 13 pagini acelasi lucru. Cu „s” la sfarsit. Tacticos, lent, plictisitor, enervant. Dar a terminat. I-a dat hartiile lu’ nenea ala si a semnat si el si mi-a dat, zambind, foile. Nici nu a trebuit sa platesc.

Cred ca as fi preferat sa platesc, in loc sa fiu intrebata chestii absolut cretine, care tin de gramatica si nu de Romania. Am vazut ca aveau si o lista de adverbe si inca ceva, ce trebuiesc/pot fi folosite in scrierea de scrisori, dizertatii (daca asa le zice) si-alte alea. Nenea ala scria ceva cu Robert-ul langa el.

De ce ma mai mir cand ii vad pe astia mici cand scriu infect? Serios, de ce?!