Poz(n)e

Daca as putea alege unde sa imi bag nasul in viata cuiva, ar fi in poze.
Fata de unii copii, nu am avut multe poze, dar avut mai multe decat sora-mea. Nu am tinut sa fiu in poze, acum chiar fug de aparate. Dar cand am ajuns la liceu si cativa aveau aparat, mi-a venit si mie pofta. Primul meu aparat a ramas in tara, nu am facut multe poze cu el. Al doilea a ramas intr-un avion spre Martinica si evident, nu a fost gasit. Al treilea e la sora-mea. Al patrulea prinde praf; e bridge-ul, aparatul de care am fost cel mai atasata de-a lungul timpului. Dup-aia m-am oprit din numarat. Am trecut la Canon cu 3 cifre…acum au numai doua, 60D, dar e greu si scump ca sa il car cu mine.
Imi place, totusi, sa fac poze, nu sa fiu in ele. E usor sa aduni poze. Reusite, in plus.

Dar da, imi place sa ma uit la pozele altora, spun multe. La fel cum si pozele noastre, alor nostei, spuneau multe. Cand nu aveam somn stateam in camera si scoteam pozele din dulap…le-am vazut de zeci de ori si inca m-as mai uita.

Ar trebui sa incep sa developez, sa umplu albume. E mai frumos sa intorc pagini decat sa click-uiesc.

I hate to say it

Pauza publicitara muzicala intre doua metafore tastate si un Gaviscon pe post de desert.

Pentru ca imi place Sting (din varii si diverse motive), pentru ca vina e un sentiment cunoscut…

Si pentru ca am rupt bratara ceasului, nu imi placea cum arata, era batrana si…si…si aveam nevoie de motiv ca sa il dau jos de la mana, ca sa nu ma mai simt goala fara el. Nu mai am baterii/baterie.

Un ceas, o cana, un desen, un umar… le pot inlocui. Sunt obiecte partiale ce ma satisfac. Obiectul in sine, el, ramane la nivel de halucinatie.

Pentru ca asa e in fotbal. 

Serviciul cu clientii

De un an si-un pic nu mai sunt decat in pozitia/calitatea/defectul de client si nu de vanzatoare/persoana in contact direct cu clientii. De cele mai multe ori mi-e bine asa, chiar daca persoanele de cealalta parte a casei sunt mai acre decat am fost eu in cele mai urate zile ale mele. Suntem cu totii diferiti, sa ne iubim tralala.

Daca pana acum cativa ani stateam si inghiteam in sec cand un produs nu era asa cum vroiam, cand carnea servita la restaurant nu era facuta bine ci era in sange, am ajuns sa ma revolt. Pentru ca mi se parea anormal sa fiu tratata asa. Asa, adica: sa mi se propuna in mod fortat o oferta prin telefon si sa mi se ofere un cadou cu oferta in cauza (o punga ce poate fi cumparata cu 30 de centi-1 euro in unele magazine), sa mi se trimita produse non-conforme celor comandate, sa mi se scuipe in cap (metaforic) si sa fiu luata de analfabeta de una ce probabil a facut doar liceul (respect oamenii indiferent de nivelul de educatie, dar cand sunt insultata, e mai greu sa fiu draguta) si lista poate continua.

Cred ca am inceput acum doi ani cand o firma mi-a facut o oferta la telefon si mi-au dat un cadou jenibil. M-am simtit insultata, pentru ca ala era cadoul de ziua mea, chipurile. Am comentat, destul de politicos si s-au revansat: mi-au oferit un parfum, cea mai mare sticla disponibila. Inca nu l-am terminat. Aceiasi firma tocmai mi-a facut aceiasi oferta pentru ca nu am fost multumita de felul lor de a proceda cu ultima mea comanda.

Un operator de telefonie mobila nu inceteaza sa ma sune cam din iunie incoace. Intelesesem prost initial niste informatii, dar nu justifica numarul indecent de apeluri din partea lor, ca sa il contacteze pe consort. Da, numarul meu e pe numele lui, dar au si numarul lui, deci de ce pana vulturului plesuv ma suna pe mine? Cred ca am rezistat 3-4 apeluri (la ore la care mancam sau eram ocupata cu copiii) pana m-am luat de ei. Dupa inca 3-4 apeluri (in mai putin de 3 luni, se intampla prin vara) mi-am iesit din fire si am tipat la tipa care ma suna, am luat-o foarte tare; precizasem celor care ma sunasera inainte ca al meu consort are propriul numar, pe care il au in dosarul lui, lucru ce mi-a fost confirmat de un tip ce m-a sunat la fel si pe care eram gata sa ma enervez. Zilele trecute au recidivat. Am incercat sa nu tremur si sa fiu politicoasa. Problema e ca aveam mainile ocupate, tineam telefonul cu umarul, iar tipa insista sa ii dau numarul consortului; nu am vrut sa i-l dau, eu nu il stiu cum il zic ei “06 12 34 56″, ci “0 61 23 45…” si s-a intamplat ca lumea sa inteleaga prost. Ii spun ca oricum il are in dosarul lui. Nu, ca nu il are. Ba il aveti, va e client. Da’ sa i-l dau oricum. M-am ratoit oleaca, i-am spus ca sunt ocupata si ca nu pot sa ii dau numarul. A multumit excesiv si mi-a urat o seara buna. Mda, si tie.

Asta vara a fost scandal mare cand o tipa (hostess cica) mi-a spus ca sunt analfabeta pentru ca nu stiu sa citesc ce scrie pe etichetele produselor. Pe eticheta era fix denumirea produsului; deasupra etichetei era fix produsul cu descrierea de pe eticheta. Dar pretul era mult prea mic si doar nu era sa spuna ca au gresit. Asa ca m-a insultat si nu a vrut sa imi dea banii inapoi ( de 3 ori mai mult decat era afisat) pe motiv ca era produs proaspat si cine stie cat timp am frecat-o eu prin magazin. Am iesit tremurand de nervi. Dar dupa cateva incercari de a intalni directorul, am facut o scrisorica politicoasa, o tanti a promis ca o sa ajunga unde trebuie. La o saptamana dupa, contul meu la magazinul respectiv era incarcat cu dublul sumei platite pe produsul respectiv.

Au mai fost si alte ocazii in care am facut reclamatii/gura si o sa continui sa o fac. Pentru ca in momentul in care platesc pentru un produs ma astept sa il am asa cum a fost promis, asa cum l-am vazut in raion. Daca isi bate careva joc de mine, sunt sanse sa plateasca, pentru ca nu mai am varsta la care ma pot lasa calcata in picioare. Si o sa continui sa procedez asa, pentru ca asa e in fotbal. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita. 

Ajutor (!)

Sunt mai ciudata din fire si sunt constienta de asta. Dar nu ma pot impiedica sa raman mirata/socata/uimita cand un om imi multumeste din suflet pentru un serviciu ce mie mi s-a parut normal (ca exista cei care nu multumesc pentru servicii enorme e partea a doua, stim ce nume poarta).

Cand inca stateam in cutia de chibrite umeda din Paris aveam o “curte” interioara la care numai noi aveam acces. De fapt, mint. Si vecinii se serveau de curte: prezervative, cutii, sticle, ambalaje… decorau frumos curtea. S-a nimerit ca intr-o zi pisica unei vecine sa sara acolo. Vecina mi-a lasat biletel in usa, cand am ajuns acasa m-am dus sa o chem jos sa isi ia mieunatoarea. Mi-a multumit de zici ca cine stie ce servici i-am facut! Si doar nu am fata de cetatean al tarilor in care se mananca animale de companie.

Au mai fost si alte ocazii.. ajutat persoane cu bagajele, cumparaturile, deschis usi, prostii de genul la care ma vedeam foarte bine in pielea lor (si am fost in pielea lor de multe ori) si neajutorata. Daca pot, de ce nu?

La fel procedez si cu donul de sange. ( Bine, pe ala nu il pot dona pentru ca nu am destul nustiucecacat. Dar donez plasma. ) Nu stiu cine a vazut acele de plasma; nu sunt frumoase, sunt lungi si groase. Eu ma stramb la un vaccin, la o analiza obisnuita, apoi cand intra acul cela in venele mele tampite (e din familie, venele oblice sunt mai frumoase decat alea centrale ce au tendite sadice) strang din dinti, din ochi, din picioare, din tot ce pot. Pentru ca doare o animala d-aia. Dup-aia ustura, dup-aia il mai simt si cum vibreaza uneori, sau se incalzeste (de fapt el se raceste, dar il simt eu fierbinte) sau, si mai frumos, simt cum se misca atunci cand trebuie sa incordez mana, strangand mingiuta pe care mi-o dau mereu ca sa nu fie donul prea lent. Deci da, ma doare. Si in ziua aia nu mai pot face nimic cu bratul ala. In plus, uneori am noroc si mai ca lesin, sau am vanatai ce ma tin cateva saptamani pentru ca infirmierele nu au stiut sa scoata/bage acul ca lumea. Ma las totusi maltratata. Nu am bani sa dau celor care au nevoie. Dar am o plasma mai pura decat celelalte grupuri si sunt interesanta din punctul asta de vedere. Deci mi se pare normal sa dau. Eu as fi vrut sa dau si ultima data, dar aveam fierul undeva pe la genunchi si m-au trimis acasa; nici nu am vrut sa mananc, pentru ca nu am considerat ca am dreptul, nu le-am dat nimic, de ce sa mananc?

Si ajungem la ce ma doare pe mine mai tare: sa ajut oamenii care sunt in rahat, sau care sunt atacati. Ca astea sunt doua probleme dureroase, de fapt. Recent sor’mea ai’ mica o fost oleaca trista si suparata, ca tot omu’. Niste oameni erau vinovati sau a crezut ea ca sunt vinovati; nu ma intereseaza, cert e ca nu ii era bine. Si unul din oamenii aia o venit si o facut un comentariu foarte nelalocul lui, deci eu am sarit usor la gatul lui. Probabil nu trebuia sa ma bag, sor’mea e totusi destul de mare si competenta, dar asa mi se pune mie pata pe unii oameni. A iesit cu scandal si cu injuraturi. Nu ma intereseaza, in momentul in care cineva ataca o persoana draga mie, risca sa si-o fure, pentru ca asa e in fotbal, draga.

Dar a mai fost ceva zilele astea. Am fost martor indirect al unui furt de telefon. Nu consider ca am tras concluzii pripite si oricum nu asta e problema. Individul legat de telefon e britanic in vizita aici. Nu il cunosteam, nu ma interesa viata lui. Dar eram in acelasi perimetru cand s-a intamplat nenorocirea, eu am vazut faptasii. I-am sugerat sa sune la politie. Ni s-a spus ca e mai bine sa mearga direct acolo. Tipul ce ne-a spus asta, ne-a dat si adresa si cum sa ajungem (lipsita fiind de sensul orientatiei, am pierdut timp aiurea, dar asta e alta mancare de peste) si ca ar fi bine ca eu sa merg cu victima, pentru ca sunt martor. Ok, nu-i broblem, daca rezolvam repede, trebuia sa mai si muncesc in ziua aia. Asa ca am mers, pe un vant ce m-ar fi luat pe sus cu tot cu Denisa… noroc cu gentile noastre de studente/muncitoare. La comisariat am asteptat ca sa ni se spuna ca nu e posibil, nu le merg calculatoarele, putem reveni in alta zi? Baietul putea, eu puteam.. de ce nu? Asa ca m-am prezentat azi (dupa ce am alergat oleaca) si am stat acolo mai bine de o ora, ca sa declaram furtul si sa dam detaliile posibile si necesare. Iesind de acolo baiatul mi-a multumit de prea multe ori, s-a scuzat de deranj si toate alea. In plus de asta mi-a dat o sticla de vin. (am fost si eu fata simtita o data in viata mea si nu i-am zis ca nu beau vin rosu)

Da, m-a surprins ca mi-a multumit si mi-a si facut cadou. Am fost in situatia lui, am fost agresata (chestie la care unele persoane au reactionat in mod placid, dar asta nu e important) si mi-a fost furat telefonul; a trebuit sa merg singura la politie in ziua urmatoare si dup-aia la un examen la care tremuram si incercam din greu sa ma abtin din plans. Chiar daca nu as fi stiut ce inseamna asta, tot l-as fi ajutat. Chiar daca nu as fi avut foarte mult timp liber, tot as fi facut-o. Pentru ca mi se pare normal. Anormal mi se pare sa fiu intrebata pe un ton amuzat daca nu am ce face.

Nu ma astept la ajutor spontan din partea nimanui. Ma deranjeaza, chiar, cand vine fara sa il fi cerut si fara sa am nevoie evidenta. Ma descurc singura si daca nu ma descurc, intreb, cer ajutor, chiar daca imi ia foarte mult timp. Dar nu inseamna ca nu o sa ajut. Sunt subiectiva si ajut cand mi se pare normal sa ajut. Dar nu mi se pare normal sa fiu judecata/insultata pentru asta. Unele comportamente in societate sunt absolut aberante si cu toate astea ele continua sa existe sau sa fie ridicate in slavi, chiar, de unii si de altii. Dar eu nu sunt nici unii si nici altii. 

The way

Drama, grunge, frames. Multumesc Snapseed.

Nu imi place in mod deosebit drumul spre facultate, in nici un caz iarna. Nu o sa il mai vad decat o data, doua, pe saptamana. Ceea ce e bine.

Iarnã

Ipotetica, prin zona asta. Ieri ma credeam in martie, azi suntem in noiembrie. Sau un octombrie brasovean.
Mie imi place, nu e un secret. Tanjesc dupa zapada si dupa cer rosu, dupa miros de lemn ars si tot imensul alb de care-mi spunea tata. Dorul m-a pocnit ieri cand am realizat ca sunt legata de iarna pentru ai mei. Le-am umplut viata de zgomot intr-o zi de decembrie, cu zapada ca acasa. Si in ultimii ani iernile mele au fost mai singure si mai tacute decat de obicei. Probabil si ale lor.

Trenuri, zapada, ceata, vant. Dar tot nu ar fi acasa.

Coup de pute

…in care este vorba despre ce inseamna un “coup de pute” si unde se poate gasi.
coup= lovitura; pute= curva; cred ca nu e nevoie de desene explicative, diagrame, sagetute

Se intampla din cand in cand ca o persoana pe care o apreciezi mai mult sau mai putin si care stie anumite lucruri despre tine, sa te loveasca sub centura, sa iti dea una in moalele capului, la gioale…si orice alt loc sensibil. Francezii au decis sa ii spuna asa loviturii. Mie imi place expresia, dar nu imi place genul. Si pentru ca sunt o victima neajutorata, o sa povestesc din pozitia asta.

Se facea ca eu aveam ceva si respectiva (pentru ca vorbim de o “ea”) avea un ceva asemanator. Am zis de la inceput ca o sa puna problema, dar ea a zis ca nu, pentru ca sa vezi ca o fi si o pati, kthxbai, ‘ntelegi tu. Mbine, fie. In fiecare saptamana se intampla sa o ajut cu cate o idee, sau o carte, sau faceam eu greseli ce ii erau utile. S-a intamplat sa ajungem la un punct comun in care ea a decis ca nu se poate, pentru ca se pune problema competitiei, vezi Doamne si nu se mai poate. Datele de la inceput erau cam aceleasi, dar atunci a decis ea ca nu se mai poate. Mi-am inghitit lacrimile o tura, am zambit frumos si i-am spus ca nu-i nimic, o sa-mi modific eu “ceva”-ul ca sa nu se mai simta ea in concurenta cu mine. Nu de alta, dar se stie ca sunt genul care pune piedica. Prietenii stiu de ce.

Iesind de acolo am spus unor persoane apropiate ce s-a intamplat, iar una din ele a fost chiar disponibila in momentul ala si am reusit sa ma calmez oleaca.

Dupa vreo doua ore in care am injurat, am dat nas in nas cu individa care m-a intrebat daca m-a deranjat ce a zis ea. Am fost sincera si am zis ca da; dar cum nu sunt perfecta, am continuat prin a fi ipocrita si in a-i spune (pe un ton ce trada totusi iritarea, frustrarea) ca nu-i nimic, schimb eu si gata. Ea insista… nu mai stiu pe ce insista, dar incerca sa-mi vorbeasca si eu o dadeam inainte cu “c’est pas grave”, desi i-as fi dat un cap in gura cu mai mare dragul.

Daca lucrurile s-ar fi oprit acolo as fi fost ok. Dar se pare (culmea, in certurile pe care le-am avut cu diverse individe, ele au fost cele care au mers catre altii, insirand detalii) ca ei nu i-a convenit ceva (ei!) si a povestit colegilor cum ca eu ii iau ideile si eu nu ma decid si ca yes! ea are ceva-ul de care avea nevoie. In momentul in care se ajunge la insirat detalii pe la vecini, ca sa te planga care mai de care, mie mi se scarbeste. Pentru ca nu e adevarul si pentru ca rufele se spala in privat si nu in public. Avea nevoie sa se justifice, probabil, si-asa nu eram destul de rau vazuta in calitate de romanca trilingva, mai in varsta decat toti colegii si cu afectiune pentru unul din ei.

Era ceva-ul ei sau nu? Da si nu. Amandoua am construit lucrurile pe parcurs, ea avand privilegiul de a fi ascultata de profa si indrumata, mai des decat mine. Problema mea, intr-adevar. Lucrasem totusi la ceva-ul meu, incercand sa il fac potabil si fara sa ma inspir, pentru ca uit oricum ce se zice; si nici nu ma intereseaza ceva-ul altora, cand eu vreau ceva doar al meu.

E tarziu si maine am trebi, ceva-uri de verificat si de completat, ca doar nu am nimic altceva de facut. As fi continuat altfel pe ideea certurilor intre fete, ce mi se par de cele mai multe ori penibile, pentru ca una tine mereu sa strige pe acoperisuri ca ea are dreptate si nu cealalta, care e facuta albie de porci. Fiecare cu talentul lui. Eu una nu tin sa ma specializez in coups de pute. 

Fais pas ci, fait pas ça

…prietenii stiu de ce

Probabil ca unul din cele mai frustrante momente din scurta-mi viata e reprezentat de ordine. Sau “doar” indicatii, sa fac asta, ailalta, nu aia ci o alta. Tonul difera si bineinteles, nu ma deranjeaza indicatiile, ci ordinele si cererile care-mi sunt impuse intr-un fel sau altul. Le refuz din principiu si zic ca ei, fac ca mine. Stupid? evident. Dar nu am pretins niciodata ca actele mele sunt inteligente. Cel putin nu toate.

Au fost manageri ce au trecut prin restaurantele in care am lucrat si cu care nu m-am inteles pentru ca viziunile noastre asupra lucrurilor nu coincideau si ei, avand un grad mai mare, considerau ca singurul mod in care-mi pot arata ca ei au dreptate, era sa imi impuna lucruri, sa-mi dea ordine. Daca unora le-am raspuns in mod absolut nepoliticos, ironic, sarcastic, glumet, altora nu le-am raspuns deloc si s-a ajuns la certuri. Sunt mai inteligenta decat altii (nu e greu de facut cand e vorba de unii oameni) si consider ca am ajuns la varsta la care nu mai pot fi calcata in picioare. Si daca se intampla, eh, risca sa se termine urat.

Au fost persoane ce au considerat ca imi pot impune lucruri desi pozitia lor nu le dadea privilegiul asta. M-am razbunat si o voi face mereu. De fapt nu e atata razbunare cat platitul cu aceiasi metoda. Sunt destul de tembela sa ma arunc cu capul intr-un zid, pentru ca o sa reusesc sa trec prin el la un moment dat sau altul. Calcatul in picioare nu e un sport preferat, ca sunt eu cea care calca sau ca sunt calcata.

Unora le-am iertat-o, sau mai degraba am lasat-o balta pentru ca nu mai era nici locul si nici timpul potrivit, dar daca ar fi sa ma intorc sa interactionez cu persoanele in cauza, as regasi cu foarte mare usurinta sarcasmul cu care sa le tratez. Ma gandesc, evident, la aceiasi manageri, responsabili, persoane in pozitii ierarhice mai inalte decat a mea. Consider ca respectul merge in ambele sensuri. Cand nu revine la mine, tai ratia si nu fac decat sa imi arat coltii pe care nu incetez sa ii ascut.

Nimeni nu-mi poate spune ce sa fac, sub forma de ordin sau cerinta impusa intr-un mod sau altul. Pot incerca. Eu pot sa ma execut, dar cum spun francezii, karma is a bitch. Ranchiuna? Nu, in nici un caz. Doar refuz sa fiu o marioneta.

Ca e vorba de invatatoare ce se iau de mine pentru ca altii nu si-au facut treaba, ca e vorba de una cu doispe clase ce se crede sefa intr-un supermarket, ca e vorba de un individ frustrat sexual ce considera ca poate sa tipe la mine, ca e vorba despre indivizi ce cred ca ma pot impinge incoace si incolo… nu ma las. Nu pot fi mutata dintr-un loc in altul, nu pot primi suturi si sa ma las in voia inertiei. O sa ma intorc mereu si o sa musc de calcai, pentru ca metodele josnice nu fac decat sa ceara un raspuns. Pe care il am mereu, sub o forma sau alta. 

Creep

Life

Pentru ca imi plac sfaturile despre viata de la altii, am furat asta de la Ioana:

1. Life is not fair—get used to it!
2. The world will expect you to accomplish something before you feel good about yourself.
3. You won’t be a vice president with a car phone until you earn both.
4. If you think your teacher is tough, wait till you get a boss.
5. Your grandparents had a different word for burger flipping—they called it opportunity.
6. Before you were born, your parents weren’t as boring as they are now. They got that way from paying your bills, cleaning your clothes and listening to you talk about how cool you thought you are.
7. In some schools they have abolished failing grades and they’ll give you as many times as you want to get the right answer. This doesn’t bear the slightest resemblance to anything in real life.
8. Life is not divided into semesters. You don’t get summers off and very few employers are interested in helping you find yourself. Do that on your own time.
9. Television is not real life. In real life people actually have to leave the coffee shop and go to jobs.
10. Your school may have done away with winners and losers, but life has not.

Ghost

Gandesc in cupluri. Nu in sensul social, romantic…ci mai degraba in sensul fizic, unde un element e legat mereu de altul, nu am electroni liberi. Dar cred ca cel mai adecvat “model” e cel al sinapselor.

O lectie e mult mai usor retinuta daca e legata de o alta, daca termenii nu sunt de sine statatori ci uniti cu altii (din aceiasi categorie sau o categorie cu totul diferita). E mult mai usor sa iti amintesti o lectie daca ti se cere sa o redai in aceiasi incapere in care ti-a fost predata. Amintirile functioneaza pe acelasi principiu, e tot memorie pe termen lung. Nu uitam niciodata (evident, nu ma refer la cauze fizice, traumatisme), datele devin doar mai greu accesibile, pentru ca nu au fost bine codate.

Memoria mea relativ buna o datorez interesului pentru detaliile ce-mi atrag atentia, desi nu ar trebui. Reusesc sa retin mai bine daca informatiile imi spun ceva. (de-aia am picat la statistica, exemplele cu notele studentilor sau cu cocktailul nu ma ajuta cu nimic, raman abstracte) La fel, retin unele lucruri pentru ca asociez detaliile in cauza cu informatia ce urmeaza sa o codez. Nu merge cu informatiile de la facultate, din pacate. Dar merge cu restul vietii. Un singur element, un singur lucrusor o sa trezeasca toate lucrurile ce ar putea fi legate de el. De-aia nu uit, desi iert. De-aia imi ramane un gust amar in gura cand revad detaliul in cauza, pentru ca nu am putut trece peste asocierile pe care le pot face.

Un miros. Oarecum statut, uscat, de hartie creponata si un fel de parfum, afumat. E sertarul de sus din mobila de langa usa din camera noastra. Acolo erau foile A4, hartia creponata, un caiet mare si vechi, niste plicuri albastrii si cateva alte nimicuri. Nu l-am mai regasit, dar il simt cand ma gandesc la el si hartia creponata ma face sa zambesc, pentru ca mama ne invatase sa facem scara pisicii si nimeni din clasa nu mai stia. Si cand am doua fasii de hartie, fac scara pisicii si ma gandesc la sertarul ala, la mirosul de acolo si ma infioara. Ultima data cand am facut o scara a pisicii, in miniatura, eram in clasa, langa Adrien care-mi spusese ca s-a uitat pe net, pentru mine…cautase o baza solida a temerilor mele. In timpul asta profa ne spunea unde putem cauta un loc de practica. 

Un alt miros. De fier incins, de caldura. Sunt perdelele de acasa, e mirosul lor iarna, e mirosul de cald si de curat, e mirosul camerei. Se mai intampla sa miroasa asa in cate-o incapere, ma izbeste in creier si ma inmoaie. Pentru ca e casa in care s-au intamplat prea multe. Casa a avut mereu un miros de fum de tigara, dar nu de tutun rece, ci de miros ce ramane in urma, chiar dupa ce a fost totul aerisit.

O persoana. Nu am nevoie de poze, doar de detalii. Si imi pot imagina persoana in cauza. Imprumut imaginile din carti, din filme, din experienta proprie si plasez acolo actorii intamplarilor. Sunt imagini de care nu ma desprind, chiar daca sunt create din bucatele, la fel ca visele mele. O singura persoana va trezi amintiri pe care le am sau pe care le-am facut ale mele in urma povestilor. Unele persoane imi devin dragi fara sa le fi intalnit, pe cand altele imi devin antipatice. Si daca se intampla sa le intalnesc, am deja cate un sertar plin cu informatii legate de alte informatii ce apartin altor persoane; fiecare om din viata mea are un sir de fantome in spate, cunostinte, informatii, detalii…tot ce mi-ar permite sa nu uit.

Un repros. Pentru ca sunt cum sunt, reprosurile imi raman intiparite bine in minte. Retin toate insultele pe care le-am putut auzi/vedea de la persoane ce conteaza intr-o oarecare masura. Fiecare jignire, repros, observatie facuta pe un ton mai mult decat neplacut, totul ramane undeva bine pus si legat de persoana care mi le-a adresat, de momentul in care s-a intamplat. Mai grav e ca nu retin partea pozitiva ce ar putea urma. Negarea reprosului in cauza sau orice ar putea fi pozitiv si ar anula intr-un mod sau altul ce mi s-a spus. De-asta scuzele nu ma ajuta foarte mult. De-asta trebuie sa fac in continuu eforturi, pentru a putea sa anulez eu insumi motivul ce a dus la reprosul in cauza. Stiu, am probleme.

Si asta e cel mai grav: la reprosuri retin tot. Chipul, tonul, momentul precis si tot ce era in jur, sentimentul de atunci (pe care il retraiesc la infinit) si nu reusesc sa iau asta asa cum e, adica ceva momentan. O iau ca pe ceva definitiv, ca pe o eticheta ce ramane agatata de mine. Imi car etichetele de ani intregi, le iau cu mine unde merg si le arunc in fata oricui gata sa ma injoseasca. Am auzit tot ce putea fi spus la adresa mea, in mod negativ, le-am auzit pe toate in ultimii 26-27 de ani. Si din pacate pentru mine (si pentru cei care s-au scuzat mai apoi) le-am retinut pe toate si nu pot scapa de ele.

Ma indoiesc ca exista un moment din viata mea pe care sa il iau si sa nu traga de itele altor momente. Sunt sigura ca nu e usor pentru cei care ma suporta, sa ma vada ca sap dupa ce ar trebui sa ramana ingropat. Dar amintirile mele sunt prea vii. Locurile prin care am trecut, cartile pe care le-am citit, obiectele pe care le pun bine, visele pe care le am din cand in cand, zilele mele, sunt pline de fantome ale trecutului. Bune sau rele sunt mereu acolo, pentru ca asa functionez, pentru ca asta ma tine la suprafata uneori, ma concentrez pe detalii ce fac din mine o gramada de ite incurcate, pe care nu tin sa le desfac. Trag de cate una din cand in cand si nu ma opresc doar la un nod, tin sa merg mai departe, cat de departe pot. Fiecare ramificare aduce cate ceva nou.

O carte, un desen, un stilou, un ceas, o jucarie, o foaie, o cutie, un fir de par, o floare uscata, o scrisoare, o poza, o urma, un cuvant…totul e legat de cate altceva. De-asta si “ah, apropo”-urile mele pot da impresia de inconsistenta, dar de fapt totul e legat. Poate ca nu ma situez bine in timp si spatiu, poate ca anii mei se amesteca, poate ca uit anii de inceput (ai unei vieti, ai unui eveniment…) dar detaliile ma ajuta sa ma resituez, sa ma regasesc. Fara foarte mare precizie, insa.

Accept, iert, trec peste…dar din pacate nu uit. Si nu pot incepe acum sa uit, desi poate ca ar fi un moment bun.

“I was walking with a ghost” … poate asta sunt eu. Car cu mine toate fantomele-mi. De-asta nu ma simt singura. Macar ele nu ma acuza ca trag de ele, ca le aduc mereu la suprafata. Sunt ale mele si fac parte din mine. La fel ca fiecare vis ce nu ar trebui sa existe, la fel ca fiecare detaliu pe care nu ar trebui sa il retin, la fel ca fiecare moment pe care ar trebui sa il uit, la fel ca fiecare om pe care ar trebui sa il sterg din viata mea, la fel ca fiecare greseala pe care o gravez adanc si nu ii dau drumul, ca e a mea sau a altuia, la fel ca fiecare cicatrice… totul ma defineste. I’m such a mess.