Sunt complicata, in general si in particular. Nu imi place minciuna, dar se intampla sa fiu nevoita sa mint. Stiu, exista si alte cai, etc bla bla bla.
Sunt prea putine persoane pe care le agreez, plac, inghit, indragesc, iubesc. Majoritatea colegilor imi sunt nesuferiti, dintr-un motiv sau altul. Persoane de pe strada pot sa nu imi inspire nici un sentiment pozitiv si deci sa nu imi placa. Dar in general nu raman fixata la prima parere, dar se intampla sa revin la ea.
Folosesc multi zambarici cand vorbesc pe mess dar sunt unii pe care nu ii suport, la fel cum exista cuvinte pe care nu le suport. Pe mess adica.. live, e ok, cred. Vorbesc si scriu mult, cand sunt in apele mele. Daca nu vorbesc, inseamna ca ori mi-a mancat limba pisica, ori ca mi s-au inecat corabiile. Sau am ceva cu persoana in cauza. Mi-i mai usor sa fac pe mutu’ decat sa zic ce m-a deranjat, ca stiu cat de greu ma fac inteleasa.
Tin la muzica mea. Dar asta nu inseamna ca o bag pe gat cui apuc sau ca o sa mentin sus si tare ca aia de la Kamelot ii bat pe aia de la Linkin sau mai stiu eu.. iaca, ce-mi trebuie mie sa ii apar pe unii sau pe altii? Mie-mi plac si basta. Tot in ce priveste muzica, ma indispun persoanele care asculta muzica in casti si e data tare sau la telefon, fara casti.. Nu zic de boxe date la maxim ca si eu am facut d-astea.. acum mi-e rusine, ca am vecini de treaba, dar in precedentele apartamente, nu-mi era rusine. Si nu-mi place nici cand cineva e cu mine, in compania mea si continua sa asculte muzica. Am mai vazut cupluri asa, sau parinti cu copiii lor.. cred ca-i chestie de obraz, nush.. e ca si cum ai incepe sa fredonezi in timp ce o persoana iti vorbeste.
La fel, tin la cartile mele. Nu incerc sa le bag pe gat nimanui.. eventual le recomand, calduros, dar daca nu vrei sa citesti, e problema ta.
Nu-mi place sa stau in pat. Dormitul il vad doar ca pe o necesitate, nu o placere, neaparat. Sa stau in pat mai mult decat am nevoie mi se pare pierdere de timp (bine, daca stau cu cineva, asta e alta poveste) sau slabiciune.
Ma enervez repede, dar sunt cea mai calma persoana de pe pamant daca persoana cu care sunt, se enerveaza.
Nu imi place in mod deosebit sa mi se spuna/sugereze ce am de facut. In general prefer sa am initiativa, asa ca daca mi se baga pe gat o actiune, nu-mi prea convine… si sunt sanse sa fac din sila ceea ce mi s-a cerut, sa ma simt obligata si sa nu resimt nici un fel de placere. Si data viitoare sa fiu ofuscata daca vine vorba.

Imi place sa zambesc, sa ma uit in sus, spre cer, cat merg undeva, sa imi citesc cartile, sa ma uit pe geam cat merge trenul intr-o directie sau alta, sa ma uit la oameni si sa ghicesc ce limba vorbesc, sa fac matele sa toarca, sa fiu tinuta in brate si sa tin in brate, sa fac ordine (daca am chef) si curatenie, sa gatesc, sa mananc, sa merg pe jos daca am papuci adecvati, sa ascult lumea vorbind, sa fac poze (daca am chef), sa stau in apa, facand pluta si sa nu mai aud decat bulele de apa ce se sparg pe langa urechile mele, sa aud anumite voci… si poate ca mai presus de toate imi place sa ma simt in siguranta si independenta. Ciudata, stiu.

Cei cu care am petrecut destul timp sau cei care mi-s destul de intimi (in sensul ca ma simt in largul meu) stiu cat de usor ma pot enerva. Nu tine de anumite perioade ale lunii, e ceva obisnuit la mine. Functionez pe baza de stres si agitatie.

Am fost in situatia in care am surprins persoane din anturajul apropiat, spunandu-le asta. La fel cum surprind cand scot (la munca) o gluma mai putin ortodoxa.

Dar da, ma enervez repede. Vine de la natura, de la parinti, de la mediul inconjurator.. de la orice poate sa vina, am in sange chestia asta si chiar daca mi-am propus sa stau calma, de cand m-am intors din vacanta, nu mi-a reusit. Scuza mea ar fi ca de fiecare data cand am izbucnit a fost dintr-un motiv bun, ceva ce ma atingea personal. Adica spre deosebire de locul de munca, unde nu am voie sa ma enervez, pentru ca e stupid si inutil. Dar chiar si acolo nu m-am putut abtine din motive stupide si pe care nu le puteam lua decat personal.

Pe langa incompetenta unora, imposibilitatea de a mentine o decizie luata a altora, sau pur si simplu fapte pe care nu le pot lua decat ca dezamagiri.. mai sunt si, de maniera generala, prostii. Vorbesc de acea categorie de cetateni ce nu se poate abtine de la a jigni pe cineva, de a imbranci, de a hartui moral sau fizic, de a se uita stramb.. oamenii aia care trezesc in mine, pe langa nervii usor de stimulat, si impulsuri violente.

Nu sunt doar nervoasa din fire, mai sunt si violenta. Nu, nu am dat inca in nimeni degeaba si in general, ma abtin, pentru ca e si asta un mod de a-si afisa prostia si pe a mea, prefer sa o mentin inchisa si sa o folosesc doar ca metoda defensiva. Dar nu inseamna ca nu am ganduri violente. Asa ca, firava cum sunt, uimesc, cu forta mea ( show off!) dar mai ales cu tupeul si agresivitatea de care pot da dovada.

Exemplele de la munca sunt irelevante. In afara muncii conteaza mai tare.

Acum cateva saptamani… multe, chiar inainte sa plec in concediu, de altfel.. eram in metrou cu Denisa, iesisem de la munci si nu stiu unde mergeam, poate chiar ne indreptam spre casa, pur si simplu.. nu conteaza. Cert e ca aveam in spate 5 ore de stat in picioare si conversat cu indivizi, intr-un limbaj codat si urcat si coborat scari, dus, adus diverse obiecte, mai mult sau mai putin grele. Pe scurt, eram obosite. Cum eu sunt mai obisnuita cu chestiile astea (a se citi incapatanata) am lasat locul Denisei.. Fix in fata ei, era un pusti care daduse semne, vag, ca ar vrea sa se aseze.. Dar cum nu a zis nimic, am crezut ca mi s-a parut. Vorbeam cu Denisa, ca fetele.. si ea ma opreste intrebandu-ma daca individul de langa mine ne-a zis ceva. Nu bagasem in seama si am continuat sa vorbesc, fiind atenta totusi la ceva dorinte de comunicare. Problema e ca nu mi-a placut tonul individului. Si dup-aia, nu am apreciat nici convingerea lui ca nu intelegem ce zice. Eram usor ocupate sa vorbim, nu sa ascultam ce zic altii. L-am intrebat, uitandu-ma urat, direct.. daca e vreo problema. Nu mai retin tot dialogul, dar, presarat de cuvinte scuipate printre dinti si o oarecare violenta in ton, tipul (nenea, insul, individul, nea caisa.. ) s-a luat de mine/noi. De ce nu l-am lasat pe tzache (care tzache ii apartinea in calitate de fiu) sa se aseze.

Una la mana, pustiul nu incercase sa se aseze.. fiind scaun cu strapontine, nu a pus nici macar mana pe marginea scaunului, deci uhm… cum sa zic, nu puteam ghici ca el vrea sa se aseze. Doi la mana, tonul tipului m-a deranjat. Daca imi spunea, frumos sa il las pe ala mic ( avea in jur de 12 ani) sa se aseze, nu cred ca era vreo problema.. Dar m-a atacat direct, asa ca nu am putut sa tac.

S-a luat de faptul ca noi veneam de la munca, gen wow ce-am mai muncit.. ala e mic si trebuia sa il lasam. De ce ii vorbesc asa, stiu ce varsta are? Iaca, m-o fi luat de minora, presupun, ceea ce ma flateaza, dar in nici un caz, varsta nu era relevanta, nu avea nici 40 de ani, asa ca puteam bine mersi sa il tutuiesc, mai ales pentru ca felul in care imi vorbea nu merita nici o forma de respect.

Am renuntat sa mai zic ceva, numai pentru ca mi-era teama ca ar da in mine sau in Denisa. Nu pentru lovitura in sine, ci pentru reactia mea mai degraba. Ei da, nu radeti, puteam sa ii dau una sa zaca, sunt destule obiecte contondente in metrou si in plus, mai loveam si pe altcineva din greseala si nu as fi vrut sa se intample asta. Ne-a urmarit in schimb, zbierand dupa noi, la statia la care am coborat. Nu a venit pana la capat, ca atunci cred ca strigam “viol” sau ceva si o incurca un pic…

Mai trist e ca era cu nevasta-sa (care ii tinea isonul, evident) si cu doi copii. Mi-ar fi rusine sa am asa activitati de fata cu copiii mei.. dar na, daca nenea nu isi poate afirma potenta in alte domenii, trebuia sa faca pe rotweiler-ul in domeniul public.. Iaca, tata s-a luat de o tanti rea care nu m-a lasat sa stau jos, wow ce puternic e tata.

Asa, asta ar fi una din intamplari. Dam la o partea cea cu muierea agresiva pentru ca Denisa a vrut sa tina un loc pentru mine si aia a latrat la ea, sau data cand una mi-a bagat mana in par.. trecem direct la ziua de vineri, saptamana asta.

Cred ca am mai zis, nu sunt tocmai politicoasa si imi ofer locul din metrou/autobuz/tren destul de rar. Dar nu fac ce-a facut nenea pe care imi venea sa il pocnesc, sa ii arat ca e alergic si la tinere.

Ce se intamplase:
Urcasem in metrou, in cap de linie, deci am putut alege unde sa ne asezam. La fel si un mosulica, mai arab el de neam, cu ocherlari de soare cat fata si baston. M-a deranjat doar in momentul in care a dat cu bastonul pe scaunul din fata, pentru zgomot mai mult decat altceva, sunet repetitiv si deranjant. N-am inteles care era problema lui, dar abia asteptam sa se aseze cineva acolo, ca sa nu mai repete. Denisa s-a prins mai repede decat mine, s-anume: nenea nu vroia sa babele sa se aseze langa el.

Mai inceata din fire, nu m-am prins decat in momentul in care tanarul din fata lui s-a dat intr-o parte sa lase o tanti sa se aseze langa geam, dar mosul a facut urat, ca nu vrea babe langa el.
No, si-atunci mi-a sarit mie mustarul. Cum adica? cine e el sa decida ca nu vrea babe langa el, ce e mai tanar? E metroul lu’ tac-su? (ca sa reiau expresii pe care le-am auzit din copilarie cand faceam naveta cu trenul) Asa ca, infigareata, m-am bagat in discutia cu tanti (mai calma decat mine, era doar un pic indignata) si i-am zis ca n-are decat sa mearga cu masina daca nu ii convine. Tanti a fost de acord cu mine, tanarul s-a uitat curios la mine.

Dar mosului nu i-a fost de ajuns, din contra, a pornit si mai abitir, ca el nu vrea ca babele sa se aseze langa el, ca e alergic. M-am uitat câsh la el.. dar nu am zis nimic legat de asta. M-am legat chiar si de mama lui, intrebandu-l daca ea nu era batrana. “Mama mea a murit tanara” La care, i-am spus ca bine a facut, altfel.. cine stie. L-am mustrat si eu cum am stiut mai bine, din simpatie pentru babute si din scarba pentru comportamentul cretinului. M-am abtinut de la injurii si nici nu l-am tutuit.. i-am spus ca ar trebui sa ii fie rusine, da’ de unde.. el si-a dat ochelarii jos si mi-a aratat o umflatura intre ochi.. se pare ca aia e alergia la babe.

M-a enervat infiorator. Cum poate sa aiba atata tupeu? Cum isi permite la varsta lui, sa fie asa de afurisit? Moare imediat (poate chiar impins de o babuta) si el are timp sa fie atat de cretin? Sau poate ca din moment ce s-a terminat Ramadan-ul, face tot ce n-a avut voie, ca un bun musulman.

Cand am coborat, tipul din fata lui ne-a lasat sa trecem si am glumit pe seama mosului, ajutand o babuta sa isi urca caddie-ul pe scari. Probabil ca el nu o sa deteste babele…

Cat am comentat mosului (nu pot zice ca a fost cearta) Denisa nu a zis nimic si mi-era teama ca am suparat-o sarind asa la gatul unuia, oricat de imbecil ar fi fost.. Insa nu, chiar a apreciat ca m-am luat de el.. For once, fitilul meu scurt are si efecte pozitive!

Sunt sigura ca o sa mai fie si alte ocazii in care sa imi arat latura asta mai negativa, pentru ca e dominanta, nu de alta.. chiar daca as vrea sa fiu mai calma. Eh, atata timp cat nu-i agresez pe cei dragi, poate-mi sunt iertate iesirile.

Nu sunt extrem de saritoare din fire.. ii ajut, cand pot, pe cunoscuti. Necunoscutii.. uhm, in afara de ce se limiteaza la politete si reguli de viata in societate, mai rar. Nu sunt neaparat altruista decat in cercuri inchise.
Nu inseamna ca rautatile gratuite sunt la ordinea zilei. Raman politicoasa si eventual zambareata, mai departe de atat, nu prea.

Cand consortul a decis sa primim matze acasa, pana o sa fie adoptate, m-am uitat cu multa reticenta si am acceptat.. na, insemna sa putem alege diverse matze, sa vedem ce inseamna sa stai cu una. Sau mai multe. Pentru ca s-au inmultit (nu intre ele)a ajuns sa nu imi mai convina, am pus o limita, ce a fost extinsa, in functie de circumstante. Am ajuns sa avem 13 matze,

Sau cum am urcat eu pe celebrul Montagne Pelée. Aproximativ.

Ziua incepuse prost: dormit relativ prost, consortul cu fundul in sus si o matusa obosita, cam nedormita, ce a venit sa ne ia, uitand punctualitatea acasa. Trebuia sa plecam de la 9 aici, am plecat pe la 9:40. Drumul nu a fost rau, nu am avut ambuteiaje, dar Nordul nu era tocmai aproape si a trebuit sa trecem prin cateva catune ca sa ajungem la destinatie, ceea ce ne-a incetinit. Nici tipa ce avea ore de conducere nu a ajutat, sau femeia ce mergea catinel-catinel, desi era intr-o zona de 90 la ora.

O noua poveste, din aceeasi carte, a lui Alexandru Chiriacescu.

Intr-o seara, citeam o povestire despre.. nu, n-aveti cum ghici.. despre, inchipuiti-va, despre extraterestri. Isi imagina autorul ca niste fapturi venite in vizita dintr-un ungher indepartat al cerului ne tot dau tarcoale. Si pentru ca nu prea stiu exact ce e cu noi, pamantenii, le e teama sa facem cunostinta asa, direct. Cum credeti ca procedeaza atunci? Se transforma in oameni. Adica isi prefac infatisarea si se amesteca printre noi, ca sa ne observe mai bine. Numai ca, necunoscandu-ne bine obiceiurile, se comporta uneori ciudat, iar cand sunt nevoiti sa “discute” in limba lor cu planeta de unde au venit, atunci, gata, in timpul “discutiei” nu mai aud si nu mai vad nimic altceva. Asa ca, eroul povestirii, un detectiv istet si curajos, ii depisteaza imediat. Numai ca nu-i poate prinde, pentru ca extraterestrii astia, cum simt ca se afla la ananghie, dispar. Dispar pur si simplu! Asa ca un fum.
Cu toate periperiile imaginate de autor, povestirea mi s-a parut, drept sa va spun, o aiureala. Dar, ma rog, altora poate le place!
Tocmai inchideam cartea, cand Alexandra, care isi terminase lectiile si se invartea cam fara rost prin casa, ma observa si incepe sa ma interogheze:

Amintiri din copilarie si regretele aferente..
Vorbeam cu Fla despre ultimele saptamani de liceu, cele care ma leaga cel mai mult de el, la o adica. Atunci am inceput sa ne scriem.. scrisori interminabile, kilometrice. Scriam cu furie, sa scriem mai mult decat celalalt. Din cate stiu, nu m-a batut niciodata si pe langa mailurile trimise lui Claudiu, nu cred ca am reusit sa mai scriu vreodata atata.
A inceput stupid, ca de ce nu imi scrie si mie si ii scrie doar Laviniei; ne si vad, venind de la Posta de pe langa Herlitz (nu-mi vine numele strazii; shocking), el mai in urma, ca na, gentleman si noi doua inaintea lui, uitandu-ne prin geamurile magazinelor. Atunci a zis ca o sa imi scrie si asa a si facut, s-a tinut de cuvant si-a fost un dragut, ca intotdeauna..

Era momentul sa fim stresati de bac, eram ultima generatie cu manuale vechi, ori ne treceau pe toti, ori ne picau in masa. Meditatii, ore chiulite doar pentru a mai repeta pentru bac, nopti nedormite.. o viata ce anunta pe cea de student. Adevaru-i ca eu am intarziat rau de tot cu astea, dar na, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Si noi ne scriam, tot felul de prostii.. nici nu aveam ce sa ii povestesc mare lucru, nu aveam aventuri pasionante, nu aveam (cine stie ce) probleme existentiale.. dar ii scriam. Bineinteles ca incercam si sa ii ingreunez misiunea: nu puteam scrie mai marunt decat el (scria urat si mic, dar reuseam sa inteleg), dar puteam sa scriu pe foi de-a lungul si nu de-a latul.. am gasit niste foi de la tata, de cativa metri si cred ca am scris de-a lungul..

Aici.. imi plac oamenii. Poate pentru ca generalizez, dar prefer sa mi-i imaginez pe toti cu o mentalitate de tipul Pani pwoblem. Si de-asta ii prefer pe ei. De-asta prefer zambetul lor cu toti dintii lor albi, binevoitor, daca nu sincer, zambetului crispat, prefacut de cele mai multe ori al “metropolitanilor”.

Aici, soarele rasare devreme. Ziua lor incepe devreme si asta, dar nu numai, ma apropie inca un pic de ei, imi aminteste de casa.

Aici, culorile sunt din belsug. De cand vin aici, nu am avut o zi intreaga, gri, ca in Paris. No sire. Aici poate sa ploua, sa tune, sa fulgere o juma de zi, sau poate chiar mai mult, dar tot o sa fie un moment in care o sa vad culoarea cerului si sa simt caldura soarelui. Adevarul e ca simt mereu caldura, nu am cum sa o uit. Caldura umeda, ce ma sufoca mereu cand ies din avion, pe care abia o asteptam de data asta, asa de mult imi lipsise. Si da, culorile.. bougainvilliers, flamboyants, hibiscus .. si nu mai stiu celelalte flori, nu retin numele.. dar culori sunt, din plin! Dar verdele, verdele predomina, pe langa albastrul marii si galbenul soarelui, verdele e pe peste tot si nu cred ca se plange cineva. O sa laud mereu nordul pentru asta.. e si mai mult verde acolo, acolo ma simt ca acasa, e si mai racoare, iar verdele e proaspat, plin de viata, totul miroase a verde. (nu, nu am fumat nimic)

Aici, fructele se gasesc pretutindeni. Pe langa cele usor de gasit in metropola, ei au portocalele specifice, nu chiar asa de portocalii, cu o coaja mai groasa, cu pielea feliilor de portocala mai groasa, dar sunt mai gustoase. Bananele? Nu mai trebuie sa le fac reclama, toata lumea le stie. Corossol, quenettes, papaye, goyave, mangue, maracuja, “abricot”.. si multe altele, pe care nu le-am gustat neaparat. Le asociez mereu cu soarele de aici..

Aici, oricat de mult mi-ar displace, doar zouk-ul merge. Se potrivesc atat de bine ritmurile cu toate generalitatile pe care le putem face cu viata de pe insula asta.

Aici, e mai mult decat soare si mare. E stilul de viata, e mentalitatea, e zambetul fiecaruia, e mirosul de iarba uda dupa fiecare ploaie, e mirosul colombo-ului, e fiecare ‘ti punch si fiecare discutie in creola.. Sunt toate mirosurile ce umplu narile, sunt toate culorile de care nu te mai saturi, sunt toate minunile ce rasfata papilele, cu un pic de iz sarat, mereu, cat sa dea gust vietii, sunt toate sunetele zilei si noptii.. e prea-plinul de senzatii de care ai parte venind aici. Poate ca nu sunt obiectiva, dar nici nu trebuie sa fiu. Ador tara asta, insulita asta pe care o poti parcurge dintr-un cap in altul (hai sa zicem lungime, ca sa ia mai mult timp) in cateva ore si imi place sa revin aici, cu sau fara motiv..
De fapt.. Madinina e un motiv in sine.

Poze? poate mai incolo.. si-asa, pozele cu nisip alb si valuri turcoaz se gasesc pretutindeni.

( din motiv de comentarii, tin sa mentionez, in caz ca nu am facut-o: ce copiez aici, apartin autorilor in cauza (deocamdata Otilia Cazimir si Alexandru Chiriacescu), cu tot cu copyright si orice drepturi; daca exista persoane ce nu sunt de acord cu publicarea lor, un simplu mail e de ajuns pentru a le scoate de aici. Nu am nici un fel de profit din astea.. )

Cautam fox-terrier!

Ca Alexandra e o mare prietena a animalelor mi se pare ca v-am mai spus-o. A animalelor in general si a cainilor in special. Toata populatia canina a cartierului poate sa depuna marturie. Nu exista javra prin curtile vecinilor pe care sa n-o stie dupa nume si pe care sa n-o alinte cand trecem cu sau fara treaba pe strazile din apropiere. Daca ma gandesc bine, si in privinta asta fiica-mea imi seamana leit. Si mie mi-au placut intotdeauna simpaticii reprezentanti ai speciei Canis familiaris sub orice forma, marime si culoare, ba in copilarie am fost ani in sir fericitul posesor si prieten de joaca al unor patrupezi destepti si iubitori, pe care nu i-am uitat pana azi. De atunci au trecut insa ceva ani si dragostea mea a devenit mai curand teoretica. Nu m-am mai incumetat, adica, sa-mi asum raspunderea cresterii si educarii unui caine. Numai ca Alexandra, fiind la varsta la care raspunderile sunt, cum spun specialistii, mai putin contientizate (sau cum ii spune bunica-sau — ca nu vede mai departe de varful nasului, ceea ce e cam acelasi lucru), fiind deci ea la aceasta varsta minunata si iresponsabila, ne-a anuntat ca vrea sa-si ia caine.

Because I can, because I want, because.. why not?

Ah, da, nu e frumos. Asa, si? Nu o fac in public si in uneori imi mai si schimb parerile, pentru ca nu le am batute in cuie.
In general judec ce nu imi place, iar cei care ma cunosc stiu ca sunt multe lucruri ce-mi displac mie, desi, pot spune ca sunt usor de multumit.

Da, am judecat-o pe blonda de ieri cand am spus, printre altele, ca gura ei data cu creion roz o face sa arate ca si cum tocmai ar fi supt..
Sau cand spun ca profa mea de engleza (fosta, sper), Frenkiel (nu-mi e jena sa ii dau numele, nu e vina mea ca e asa cum e si stiu ca nu sunt cu nimic mai buna facand asta, dar nu e vorba despre mine inca) e idioata, cretina, proasta si imbecila, plus alte nume.. Pai da, ca in momentul in care considera ca tema mea e notata mai prost decat cea a unor colegi care leaga cu greu doua cuvinte in engleza, sau tema facuta de o alta profa de engleza, e notata cu mult sub a mea… sau cand ne da la examen exercitii ce nici la CAPES (echivalentul licentei, daca nu ma insel) nu se dau.. nu ii pot spune altfel. Da, as face mai bine ca ea, nu as pretinde ca stiu ceea ce ma depaseste si nu as face afirmatii nefondate doar pentru a arata ca in calitate de profa sunt mai tare.

Stiu ca sunt rea. Si afurisita, razbunatoare, nedreapta, scorpie, uracioasa, iritabila.. si ce ar mai fi in aceeasi categorie. Stiu ca in general proiectez propriile sentimente in ceilalti (da, citesc momentan o carte de psihanaliza) si ca replica lui tata “hotului de hoti i-e frica” e cat se poate de potrivita. Stiu ca ar trebui sa fiu mai calma, mai ingaduitoare, mai nepasatoare, mai buna, pe scurt. Stiu ca ranesc si ca de cele mai multe ori o fac in mod constient. Si imi pare rau.

Cea mai buna explicatie ar fi ca fac astea doar pentru a ma invinovati dupa.. explicatia tuturor loviturilor, accidentelor de tot felul. Ca sa ma simt rau, ca sa am la ce ma gandi, ca sa am o situatie de intors pe toate partile.
Ar mai fi si “cea mai buna aparare e atacul”..

Dar pana la urma nu am o scuza. Sunt constienta de astea si cu totusi, in toiul “actiunii” nu ma pot opri si gandi clar, la rece. Trebuie sa invat sa ma calmez (daca-mi spune careva, cand sunt nervoasa, ca trebuie sa ma calmez, risca sa i se sparga toate oalele in cap) numai ca nu-mi iese. Nu ca as fi facut vreun efort special in directia asta.

Raman doua solutii: una din cartile pe care le am de un an si ceva.. sa gasesc acolo solutia manipularii celorlalti, deci sa am (falsul) sentiment ca eu sunt cea care controleaza situatia si deci sa nu mai fiu stresata, nervoasa.. in pericol. Daca nu, pai atunci doar divanul mai ramane situatia. Pentru ca daca nu eram sigura.. acum sunt convinsa ca trebuie sa ajung sa fiu analizata, trebuie sa fiu pusa fata in fata cu tot ce sunt eu, nu doar cu ce ghicesc.

Cred ca pana la urma sunt extrem de simpla, deloc complicata, de un narcisism extrem ce se ascunde in spatele unei victimizari si unei refulari mult prea importante. Dar astea sunt doar interpretari de psiholog de Marie-Claire.