Mi-am dat seama ca desi am mentionat-o, nu am vorbit niciodata despre sora-mea, ca lumea. Mi-am dat seama.. vorba vine, ca de fapt a trebuit sa ma uit peste posturile din ultimele luni.. Nu am reusit sa scriu si probabil nici nu as fi stiut ce sa zic, daca era sa scriu dupa program. Mi-a amintit de altfel chestii pe care le-am uitat.. partial sau complet. Incepe sa ma ingrijoreze cantitatea de lucruri uitate de cand eram mica..

Deci da:

Silvia, Silviuta, Silvi, sor-mea, Buli, Inda… Parca atat. Ajunge, nu?
E sora-mea, cea cu care am crescut si de care multe amintiri sunt legate. Ai mei.. ai nostri, au incercat sa fie parinti buni si au reusit. Cred ca aici intra si faptul ca au incercat sa ne trateze la fel, sa avem la fel de multe avantaje si sa fim pedepsite la fel, daca era greseala comuna. Nu cred ca trebuie sa fii dus prin facultati ca sa intelegi si sa faci asta.. ai mei au reusit, dar se pare ca multi altii nu au reusit, nu i-a dus capul.

Pe motiv de varsta sau doar refulare importanta, nu mai stiu cum eram inainte de 6-7 ani si chiar si din perioada aia am putine amintiri. Deci nu stiu cum am primit venirea sora-mii, cum am reactionat. Singura marturie din perioada aia (pozele de Craciun, zilele de nastere, nu se pun) e o caseta in care ma aud vorbind… Nu mai stiu tot dialogul, dar “shineeeee” era pentru ca vedeam, se pare, sanul mamei mele, cat alapta chestia mica pe post de surioara. Mama imi explica, frumos, ca nu e rusine, ca Silvia papa. Nu am cum deduce mare lucru de acolo, dar cred ca relatia noastra a fost normala, parintii nostri avand un rol foarte important in privinta asta.

In general, la zilele de nastere, cand isi amintea cate un membru al familiei, sarbatorita primea un cadou, iar sora primea si ea ceva. Eh, asa au fost si ai mei, asa au facut mereu, sa fim egale. Am avut aceleasi haine, de multe ori: fustitele facute de mama (ma gandesc la cele albe cu inimioare rosii, din panza.. ca sa le putem diferentia, mama pusese buzunarele diferit), caciuli (de culori diferite, eu fiind cea care avea dreptul la albastru), sepci, pantaloni, fulare, pijama, jucarii, dulapuri.. la fel. Ce putea sa aiba una, avea si cealalta.
Tin minte combinezoanele rosii.. cat de mandre eram! Si da, tricourile cu matze.. uitasem de ele.. la un moment dat erau atat de purtate ca se vedea prin ele si tragea mama de noi sa le arunce, dar na, semanam cu tata oleaca. Au fost si salopetele.. numai ca eu am reusit rapid sa o diferentiez pe a mea de a ei..
Bineinteles, cand am avut dreptul la cadouri diferite si ale ei erau mai faine ma suparam.. asa cum am facut-o la o zi de nastere, in 2002, cred. Ma ofticasem rau de tot: eu trebuia sa invat la biologie, nu ma iubea nimeni (probleme de adolescenta, da?), relatia cu ai mei scartaia de aproape un an si.. colac peste pupaza, ziua de nastere a sora-mii, la care a venit lume si a avut parte de cadouri dragute, iar eu… nimic. M-a certat tata ca pun bot, ca nu e frumos din partea mea, dar deh, ce sa-i explici scorpiei?

Am fost mereu cea mai afurisita si continui sa fiu. Rautacioasa, uneori chiar si zgarcita, de unde si porecla de “braneaca” sau “onigoaie”…
Ea a fost mereu cea draguta, o adorabila si sufletista. Si ma flateaza mereu, ne iubeste, orice ar fi… Da, ea e cea draguta, cea care nu merita sa sufere atat…

Ne-a povestit mama, dar ori am adaugat eu imaginile, ori le tin minte, de parca ar fi adevarate.
Eram in fata Alimentarii, pe bancile de sub salcii, iar sora-mea a vazut o tanti.. sau tanti pe sora-mea, nu stiu. Eh si tanti i-a dat o napolitana, la care sora-mea, ingeras blond, bucalat: “Da’ lu’ Lela, nu-i dai?”
Cum se gandeste ea mereu la mine…

Se pare ca semanam foarte mult fizic. Nu am vazut niciodata asemanarea. Poate tocmai pentru ca ai nostri ne-au crescut ca pe niste gemene. Asta a facut-o, probabil, sa creasca mai repede..

Fiind bolnavicioasa (nu stiu, sincer, cum a putut sa adune atatea) ai mei au stat mai mult pe langa ea.. si cum eu eram mai mare si mai responsabila (teoretic) trebuia sa inteleg. Cred ca am fost mereu geloasa pe ea… Au si fost dati cand dansa profita, iar cand a mai crescut, mi-am permis, in calitate de sora mai mare, sa o trag de urechi si.. am fost magulita sa vad ca merge cand o cert eu, desi ai mei nu prea mai aveau ce face..

Sa avem aceleasi cadouri, a fost o treaba inteligenta. Chiar daca diferenta de varsta era cat de cat mare, nu puteam vrea cadoul celeilalte si in plus, erau pe gustul nostru. Cred ca razboiul de tesut l-am pastrat pana acum cativa ani.. si inca mai avem (daca nu le-au dat ai mei) papusile.. negrese, micute, a mea mai mult creola decat neagra. Le spalam cu bucati de burete (luate de pe afara, probabil) frecat de sapun, fara sa ne vada careva. Le-am tuns.. le-am facut hainute, aveau cazi de baie (din cadourile de Craciun, daca nu ma insel, era doar una, a sora-mii, de la gradi).. eheee.

Avantajele de a avea o sora? Nici nu as sti de unde sa incep..
Nu am dormit niciodata singura. Uneori ne luam in brate si faceam cu randul (ca mai in orice situatie): o saptamana una la margine, o saptamana cealalta, o zi una “tinea mana”, o zi alta (adica tineam bratul intins sub capul celeilalte), patul, cand il faceam, tot cu randul, cand eram la bunici, ne certam care sa doarma cu bunica mai intai sau care sa mearga dupa pasari (in mod ciudat, daca ne bateam sa dormim cu bunica, eram ingaduitoare si o lasam mereu pe cealalta sa mearga dupa bestii), cand ceream voie afara.. la fel. Am fost invatate ca suntem egale, ca suntem iubite la fel de mult, asa ca, incercam sa ne comportam ca atare. Echilibrul a existat mereu, dar mai mult in sensul ca eu eram mai negativa decat ea.. iar ea, compensa.

Cred ca suntem la fel de plangacioase.. Ne descurcam la fel de bine sa mesterim cate una, alta.. Cred ca niciuna nu se descurca cu orientatul.. Stim sa fim enervante. Gusturile muzicale nu-s chiar asa de indepartate. Ea mananca mai putin sarat decat mine si probabil ca ii place ciocolata un pic mai mult decat mie.
Dar ne place in mod egal sa mancam corcoduse verzi (daca e si tata prin preajma, cu atat mai bine, radem de el cat ne injura si inghite in sec) sau prune. Si adoram cam tot ce face mama bun (prajituri & co adica). Iar la bunica suntem la fel de extaziate in fata unui bors de fasole, a rosiilor murate… si nu mai zic ca mi-e foame.
Ne plac animalele la fel de mult, si ni-s la fel de scarbosi paianjenii.. Iubim caii, desi nu am avut niciodata si am vazut prea rar, ne place destul de mult prin padure si cred ca muntii o sa ne ramana mereu dragi, ca-s ai nostri.

Cred ca scriem la fel de urat. Diferit, dar urat.
Nu ne plac cartile la fel de mult si nici limbile straine.
Stim amandoua sa fim copii (razgaiati) si ne sta bine, mai ales cand suntem impreuna.

Ne-am batut. Ea era sa-mi scoata un ochi, iar eu, sa o las fara nas.. si cred ca eu am fost cea care i-a rupt mana cand era mica. Ne-am certat, ne-am spus diverse chestii urate.. inca ma mai enerveaza si-mi vine sa ii dau una! Dar cand ai nostri se certau sau ne pedepseau, eram cele mai bune prietene din lume si ne aruncam priviri cand treceau ei pe langa noi, cand auzeam cate ceva, impartaseam cu cealalta si ascultam amandoua la usi.

Mai tii minte data cand am vrut sa le facem o surpriza? Cand mama revenea de la tara si tata a mers pana in Brasov sa o aduca… iar noi am inceput sa facem clatite, dupa nu stiu ce reteta si ne-a iesit mai degraba un pandispan prajit, cu chiu cu vai.. Ma simteam ca in povestea Alexandrei si galustile cu prune.
Dar cand ne intorceam de la tara si eram in compartiment cu un oarecare blond? Sau blondul de la tara, Ionut, parca.. Ce gusturi aveam!!
Plimbarile prin cartier, sunt mai recente, deci nu ai cum sa uiti si nici nu intram in detalii, da? ca mi-ar fi rusine de anumite persoane…
Fundatia, tot ce tine am descoperit-o si am scris impreuna, fara ca cealalta sa vada… am castigat amandoua cate ceva, dar cred ca Mircea a fost cel mai important privilegiu de la Fundatie. Am avut amandoua de castigat… Si in plus, asa am inceput sa descoperim si Zarnestiul.
Mai stii cand venise mamaie sa stea cu noi pentru ca ai nostri erau nu stiu unde si ne-a citit o poveste? Stateam in pat cu capul inspre usa si era lumina aprinsa pe hol.. In seara aia Luiza inundase (sau credea) vecinii, ca uitase un robinet deschis..
Pe cat pariu ca razi daca-ti amintesc de data cand eram la tara cu Cristina si Ancutza si ne-am dus sa ingropam papusa, ca sa vina ploaia? Dumnezeule, cat de ridicole eram! Si am facut juma de sat asa!! Slava domnului ca nu trebuia sa fim goale, cum se practica in alte zone si doar trebuia sa ne facem ca plangem…

Probabil ca prima amintire cu tine, daca nu e inventata.. e cea cu tanti cu napolitana, dup-aia ar fi datile cand ieseam cu patura in fata blocului (asta-i avantajul de a avea o sora: nu ai nevoie de prieteni, sora-ta nu se poate supara pe tine si daca iese una din casa, iese si cealalta, ca vrea, ca nu vrea).. iar ultima? As prefera sa fii tu cea care are ultima amintire cu mine, si nu invers.
Sa stii ca inca visez ca suntem la leagane si trebuie sa ne ducem in casa.. Numai ca lucrurile se complica mereu, gradinile devin mai mari si mai urate.. Si inca ma mai ia cu dor de casa, de tine.. de voi..
Nah, nu am crescut repede, am avut chiar norocul sa crestem incet si frumos, am avut o copilarie.. fara Barbie si fara Lego; nu am avut puzzle, ci am avut cuburi si discuri; am avut papusi putine.. dar am avut o sora cu care sa impart cam tot ce am avut (inegal, dar macar nu te puneam sa alegi intre partea mai mica sau nimic…)

Te iubesc, mâtzule!

De ce zambesc. Cand mi se intampla sa zambesc.

Cand vad “Romania” sau ceva legat (si in general, pozitiv) de tara, intr-o carte, un articol.. provenind dintr-o alta tara. In Jurnalul Anei Frank, Romania era mentionat, iar Daniel Tammer e un persoana ce sufera de sindromul Asperger si printre limbile pe care le cunoaste, e si romana pe acolo.

Cand vad cate un copil care imi mai si zambeste cu gura pana la urechi, fara sa fi facut ceva iesit din comun.. Si daca ma mai si pupa (la indemnul tatalui) pai ma topesc.

Cand povestesc despre copilaria mea.. cand vine vorba de bunici, de locurile in care am crescut, de obiceiurile de pe la noi, de muzica.. de tot ce a facut ca eu.. sa fiu eu.

Cand imi amintesc de primul sarut.. primele saruturi. N-au fost multe, dar au fost deosebite si fiecare a ramas in minte, cu destule detalii. I’m a detail girl, aren’t I?

Cand e ceata. Cand ninge. Cand vad un curcubeu. Cand ploua cu picaturi mari. Cand sunt balti si copiii sar in ele. Cand norii sunt mai jos decat de obicei. Cand apune soarele si norii devin roz de placere. Cand pot sa vad stelele, printre norii de poluare ai Paris-ului. Cand vad stele cazatoare (doar acasa).

Cand miroase a prajituri (reusite). Cand miroase a pomi infloriti. Cand miroase a praf ud si ma ia cu fiori, overwhelmed with memories. Cand simt un parfum placut, cunoscut.. mai ales daca stiu sa il si localizez, sa il atribui cuiva anume.. Cand cearceafurile miros a proaspat spalat si calcat, asa cum numai acasa miros.

Cand mananc dulciuri de care-mi era dor. Cand mananc lapte praf si-mi amintesc ca e amuzant sa se lipeasca de dinti si ca daca beau cola o sa faca spuma multa.. imi place cum scartaie intre dinti si inca mi-e greu sa nu ma inec cu el. Am in dulapul din bucatarie peste un kilogram de lapte praf. Yes, that makes me happy.

Si mai zambesc cand primesc un mesaj, cand vad pe cineva primind un mesaj si zambind stupid la telefon, cand prind cate-o privire patimasa, cand sunt luata in brate, cand sunt sarutata, cand.. simt ca exist, pentru ca zambesc.

Sunt complicata, in general si in particular. Nu imi place minciuna, dar se intampla sa fiu nevoita sa mint. Stiu, exista si alte cai, etc bla bla bla.
Sunt prea putine persoane pe care le agreez, plac, inghit, indragesc, iubesc. Majoritatea colegilor imi sunt nesuferiti, dintr-un motiv sau altul. Persoane de pe strada pot sa nu imi inspire nici un sentiment pozitiv si deci sa nu imi placa. Dar in general nu raman fixata la prima parere, dar se intampla sa revin la ea.
Folosesc multi zambarici cand vorbesc pe mess dar sunt unii pe care nu ii suport, la fel cum exista cuvinte pe care nu le suport. Pe mess adica.. live, e ok, cred. Vorbesc si scriu mult, cand sunt in apele mele. Daca nu vorbesc, inseamna ca ori mi-a mancat limba pisica, ori ca mi s-au inecat corabiile. Sau am ceva cu persoana in cauza. Mi-i mai usor sa fac pe mutu’ decat sa zic ce m-a deranjat, ca stiu cat de greu ma fac inteleasa.
Tin la muzica mea. Dar asta nu inseamna ca o bag pe gat cui apuc sau ca o sa mentin sus si tare ca aia de la Kamelot ii bat pe aia de la Linkin sau mai stiu eu.. iaca, ce-mi trebuie mie sa ii apar pe unii sau pe altii? Mie-mi plac si basta. Tot in ce priveste muzica, ma indispun persoanele care asculta muzica in casti si e data tare sau la telefon, fara casti.. Nu zic de boxe date la maxim ca si eu am facut d-astea.. acum mi-e rusine, ca am vecini de treaba, dar in precedentele apartamente, nu-mi era rusine. Si nu-mi place nici cand cineva e cu mine, in compania mea si continua sa asculte muzica. Am mai vazut cupluri asa, sau parinti cu copiii lor.. cred ca-i chestie de obraz, nush.. e ca si cum ai incepe sa fredonezi in timp ce o persoana iti vorbeste.
La fel, tin la cartile mele. Nu incerc sa le bag pe gat nimanui.. eventual le recomand, calduros, dar daca nu vrei sa citesti, e problema ta.
Nu-mi place sa stau in pat. Dormitul il vad doar ca pe o necesitate, nu o placere, neaparat. Sa stau in pat mai mult decat am nevoie mi se pare pierdere de timp (bine, daca stau cu cineva, asta e alta poveste) sau slabiciune.
Ma enervez repede, dar sunt cea mai calma persoana de pe pamant daca persoana cu care sunt, se enerveaza.
Nu imi place in mod deosebit sa mi se spuna/sugereze ce am de facut. In general prefer sa am initiativa, asa ca daca mi se baga pe gat o actiune, nu-mi prea convine… si sunt sanse sa fac din sila ceea ce mi s-a cerut, sa ma simt obligata si sa nu resimt nici un fel de placere. Si data viitoare sa fiu ofuscata daca vine vorba.

Imi place sa zambesc, sa ma uit in sus, spre cer, cat merg undeva, sa imi citesc cartile, sa ma uit pe geam cat merge trenul intr-o directie sau alta, sa ma uit la oameni si sa ghicesc ce limba vorbesc, sa fac matele sa toarca, sa fiu tinuta in brate si sa tin in brate, sa fac ordine (daca am chef) si curatenie, sa gatesc, sa mananc, sa merg pe jos daca am papuci adecvati, sa ascult lumea vorbind, sa fac poze (daca am chef), sa stau in apa, facand pluta si sa nu mai aud decat bulele de apa ce se sparg pe langa urechile mele, sa aud anumite voci… si poate ca mai presus de toate imi place sa ma simt in siguranta si independenta. Ciudata, stiu.

Cei cu care am petrecut destul timp sau cei care mi-s destul de intimi (in sensul ca ma simt in largul meu) stiu cat de usor ma pot enerva. Nu tine de anumite perioade ale lunii, e ceva obisnuit la mine. Functionez pe baza de stres si agitatie.

Am fost in situatia in care am surprins persoane din anturajul apropiat, spunandu-le asta. La fel cum surprind cand scot (la munca) o gluma mai putin ortodoxa.

Dar da, ma enervez repede. Vine de la natura, de la parinti, de la mediul inconjurator.. de la orice poate sa vina, am in sange chestia asta si chiar daca mi-am propus sa stau calma, de cand m-am intors din vacanta, nu mi-a reusit. Scuza mea ar fi ca de fiecare data cand am izbucnit a fost dintr-un motiv bun, ceva ce ma atingea personal. Adica spre deosebire de locul de munca, unde nu am voie sa ma enervez, pentru ca e stupid si inutil. Dar chiar si acolo nu m-am putut abtine din motive stupide si pe care nu le puteam lua decat personal.

Pe langa incompetenta unora, imposibilitatea de a mentine o decizie luata a altora, sau pur si simplu fapte pe care nu le pot lua decat ca dezamagiri.. mai sunt si, de maniera generala, prostii. Vorbesc de acea categorie de cetateni ce nu se poate abtine de la a jigni pe cineva, de a imbranci, de a hartui moral sau fizic, de a se uita stramb.. oamenii aia care trezesc in mine, pe langa nervii usor de stimulat, si impulsuri violente.

Nu sunt doar nervoasa din fire, mai sunt si violenta. Nu, nu am dat inca in nimeni degeaba si in general, ma abtin, pentru ca e si asta un mod de a-si afisa prostia si pe a mea, prefer sa o mentin inchisa si sa o folosesc doar ca metoda defensiva. Dar nu inseamna ca nu am ganduri violente. Asa ca, firava cum sunt, uimesc, cu forta mea ( show off!) dar mai ales cu tupeul si agresivitatea de care pot da dovada.

Exemplele de la munca sunt irelevante. In afara muncii conteaza mai tare.

Acum cateva saptamani… multe, chiar inainte sa plec in concediu, de altfel.. eram in metrou cu Denisa, iesisem de la munci si nu stiu unde mergeam, poate chiar ne indreptam spre casa, pur si simplu.. nu conteaza. Cert e ca aveam in spate 5 ore de stat in picioare si conversat cu indivizi, intr-un limbaj codat si urcat si coborat scari, dus, adus diverse obiecte, mai mult sau mai putin grele. Pe scurt, eram obosite. Cum eu sunt mai obisnuita cu chestiile astea (a se citi incapatanata) am lasat locul Denisei.. Fix in fata ei, era un pusti care daduse semne, vag, ca ar vrea sa se aseze.. Dar cum nu a zis nimic, am crezut ca mi s-a parut. Vorbeam cu Denisa, ca fetele.. si ea ma opreste intrebandu-ma daca individul de langa mine ne-a zis ceva. Nu bagasem in seama si am continuat sa vorbesc, fiind atenta totusi la ceva dorinte de comunicare. Problema e ca nu mi-a placut tonul individului. Si dup-aia, nu am apreciat nici convingerea lui ca nu intelegem ce zice. Eram usor ocupate sa vorbim, nu sa ascultam ce zic altii. L-am intrebat, uitandu-ma urat, direct.. daca e vreo problema. Nu mai retin tot dialogul, dar, presarat de cuvinte scuipate printre dinti si o oarecare violenta in ton, tipul (nenea, insul, individul, nea caisa.. ) s-a luat de mine/noi. De ce nu l-am lasat pe tzache (care tzache ii apartinea in calitate de fiu) sa se aseze.

Una la mana, pustiul nu incercase sa se aseze.. fiind scaun cu strapontine, nu a pus nici macar mana pe marginea scaunului, deci uhm… cum sa zic, nu puteam ghici ca el vrea sa se aseze. Doi la mana, tonul tipului m-a deranjat. Daca imi spunea, frumos sa il las pe ala mic ( avea in jur de 12 ani) sa se aseze, nu cred ca era vreo problema.. Dar m-a atacat direct, asa ca nu am putut sa tac.

S-a luat de faptul ca noi veneam de la munca, gen wow ce-am mai muncit.. ala e mic si trebuia sa il lasam. De ce ii vorbesc asa, stiu ce varsta are? Iaca, m-o fi luat de minora, presupun, ceea ce ma flateaza, dar in nici un caz, varsta nu era relevanta, nu avea nici 40 de ani, asa ca puteam bine mersi sa il tutuiesc, mai ales pentru ca felul in care imi vorbea nu merita nici o forma de respect.

Am renuntat sa mai zic ceva, numai pentru ca mi-era teama ca ar da in mine sau in Denisa. Nu pentru lovitura in sine, ci pentru reactia mea mai degraba. Ei da, nu radeti, puteam sa ii dau una sa zaca, sunt destule obiecte contondente in metrou si in plus, mai loveam si pe altcineva din greseala si nu as fi vrut sa se intample asta. Ne-a urmarit in schimb, zbierand dupa noi, la statia la care am coborat. Nu a venit pana la capat, ca atunci cred ca strigam “viol” sau ceva si o incurca un pic…

Mai trist e ca era cu nevasta-sa (care ii tinea isonul, evident) si cu doi copii. Mi-ar fi rusine sa am asa activitati de fata cu copiii mei.. dar na, daca nenea nu isi poate afirma potenta in alte domenii, trebuia sa faca pe rotweiler-ul in domeniul public.. Iaca, tata s-a luat de o tanti rea care nu m-a lasat sa stau jos, wow ce puternic e tata.

Asa, asta ar fi una din intamplari. Dam la o partea cea cu muierea agresiva pentru ca Denisa a vrut sa tina un loc pentru mine si aia a latrat la ea, sau data cand una mi-a bagat mana in par.. trecem direct la ziua de vineri, saptamana asta.

Cred ca am mai zis, nu sunt tocmai politicoasa si imi ofer locul din metrou/autobuz/tren destul de rar. Dar nu fac ce-a facut nenea pe care imi venea sa il pocnesc, sa ii arat ca e alergic si la tinere.

Ce se intamplase:
Urcasem in metrou, in cap de linie, deci am putut alege unde sa ne asezam. La fel si un mosulica, mai arab el de neam, cu ocherlari de soare cat fata si baston. M-a deranjat doar in momentul in care a dat cu bastonul pe scaunul din fata, pentru zgomot mai mult decat altceva, sunet repetitiv si deranjant. N-am inteles care era problema lui, dar abia asteptam sa se aseze cineva acolo, ca sa nu mai repete. Denisa s-a prins mai repede decat mine, s-anume: nenea nu vroia sa babele sa se aseze langa el.

Mai inceata din fire, nu m-am prins decat in momentul in care tanarul din fata lui s-a dat intr-o parte sa lase o tanti sa se aseze langa geam, dar mosul a facut urat, ca nu vrea babe langa el.
No, si-atunci mi-a sarit mie mustarul. Cum adica? cine e el sa decida ca nu vrea babe langa el, ce e mai tanar? E metroul lu’ tac-su? (ca sa reiau expresii pe care le-am auzit din copilarie cand faceam naveta cu trenul) Asa ca, infigareata, m-am bagat in discutia cu tanti (mai calma decat mine, era doar un pic indignata) si i-am zis ca n-are decat sa mearga cu masina daca nu ii convine. Tanti a fost de acord cu mine, tanarul s-a uitat curios la mine.

Dar mosului nu i-a fost de ajuns, din contra, a pornit si mai abitir, ca el nu vrea ca babele sa se aseze langa el, ca e alergic. M-am uitat câsh la el.. dar nu am zis nimic legat de asta. M-am legat chiar si de mama lui, intrebandu-l daca ea nu era batrana. “Mama mea a murit tanara” La care, i-am spus ca bine a facut, altfel.. cine stie. L-am mustrat si eu cum am stiut mai bine, din simpatie pentru babute si din scarba pentru comportamentul cretinului. M-am abtinut de la injurii si nici nu l-am tutuit.. i-am spus ca ar trebui sa ii fie rusine, da’ de unde.. el si-a dat ochelarii jos si mi-a aratat o umflatura intre ochi.. se pare ca aia e alergia la babe.

M-a enervat infiorator. Cum poate sa aiba atata tupeu? Cum isi permite la varsta lui, sa fie asa de afurisit? Moare imediat (poate chiar impins de o babuta) si el are timp sa fie atat de cretin? Sau poate ca din moment ce s-a terminat Ramadan-ul, face tot ce n-a avut voie, ca un bun musulman.

Cand am coborat, tipul din fata lui ne-a lasat sa trecem si am glumit pe seama mosului, ajutand o babuta sa isi urca caddie-ul pe scari. Probabil ca el nu o sa deteste babele…

Cat am comentat mosului (nu pot zice ca a fost cearta) Denisa nu a zis nimic si mi-era teama ca am suparat-o sarind asa la gatul unuia, oricat de imbecil ar fi fost.. Insa nu, chiar a apreciat ca m-am luat de el.. For once, fitilul meu scurt are si efecte pozitive!

Sunt sigura ca o sa mai fie si alte ocazii in care sa imi arat latura asta mai negativa, pentru ca e dominanta, nu de alta.. chiar daca as vrea sa fiu mai calma. Eh, atata timp cat nu-i agresez pe cei dragi, poate-mi sunt iertate iesirile.

Nu sunt extrem de saritoare din fire.. ii ajut, cand pot, pe cunoscuti. Necunoscutii.. uhm, in afara de ce se limiteaza la politete si reguli de viata in societate, mai rar. Nu sunt neaparat altruista decat in cercuri inchise.
Nu inseamna ca rautatile gratuite sunt la ordinea zilei. Raman politicoasa si eventual zambareata, mai departe de atat, nu prea.

Cand consortul a decis sa primim matze acasa, pana o sa fie adoptate, m-am uitat cu multa reticenta si am acceptat.. na, insemna sa putem alege diverse matze, sa vedem ce inseamna sa stai cu una. Sau mai multe. Pentru ca s-au inmultit (nu intre ele)a ajuns sa nu imi mai convina, am pus o limita, ce a fost extinsa, in functie de circumstante. Am ajuns sa avem 13 matze,

Sau cum am urcat eu pe celebrul Montagne Pelée. Aproximativ.

Ziua incepuse prost: dormit relativ prost, consortul cu fundul in sus si o matusa obosita, cam nedormita, ce a venit sa ne ia, uitand punctualitatea acasa. Trebuia sa plecam de la 9 aici, am plecat pe la 9:40. Drumul nu a fost rau, nu am avut ambuteiaje, dar Nordul nu era tocmai aproape si a trebuit sa trecem prin cateva catune ca sa ajungem la destinatie, ceea ce ne-a incetinit. Nici tipa ce avea ore de conducere nu a ajutat, sau femeia ce mergea catinel-catinel, desi era intr-o zona de 90 la ora.

O noua poveste, din aceeasi carte, a lui Alexandru Chiriacescu.

Intr-o seara, citeam o povestire despre.. nu, n-aveti cum ghici.. despre, inchipuiti-va, despre extraterestri. Isi imagina autorul ca niste fapturi venite in vizita dintr-un ungher indepartat al cerului ne tot dau tarcoale. Si pentru ca nu prea stiu exact ce e cu noi, pamantenii, le e teama sa facem cunostinta asa, direct. Cum credeti ca procedeaza atunci? Se transforma in oameni. Adica isi prefac infatisarea si se amesteca printre noi, ca sa ne observe mai bine. Numai ca, necunoscandu-ne bine obiceiurile, se comporta uneori ciudat, iar cand sunt nevoiti sa “discute” in limba lor cu planeta de unde au venit, atunci, gata, in timpul “discutiei” nu mai aud si nu mai vad nimic altceva. Asa ca, eroul povestirii, un detectiv istet si curajos, ii depisteaza imediat. Numai ca nu-i poate prinde, pentru ca extraterestrii astia, cum simt ca se afla la ananghie, dispar. Dispar pur si simplu! Asa ca un fum.
Cu toate periperiile imaginate de autor, povestirea mi s-a parut, drept sa va spun, o aiureala. Dar, ma rog, altora poate le place!
Tocmai inchideam cartea, cand Alexandra, care isi terminase lectiile si se invartea cam fara rost prin casa, ma observa si incepe sa ma interogheze:

Amintiri din copilarie si regretele aferente..
Vorbeam cu Fla despre ultimele saptamani de liceu, cele care ma leaga cel mai mult de el, la o adica. Atunci am inceput sa ne scriem.. scrisori interminabile, kilometrice. Scriam cu furie, sa scriem mai mult decat celalalt. Din cate stiu, nu m-a batut niciodata si pe langa mailurile trimise lui Claudiu, nu cred ca am reusit sa mai scriu vreodata atata.
A inceput stupid, ca de ce nu imi scrie si mie si ii scrie doar Laviniei; ne si vad, venind de la Posta de pe langa Herlitz (nu-mi vine numele strazii; shocking), el mai in urma, ca na, gentleman si noi doua inaintea lui, uitandu-ne prin geamurile magazinelor. Atunci a zis ca o sa imi scrie si asa a si facut, s-a tinut de cuvant si-a fost un dragut, ca intotdeauna..

Era momentul sa fim stresati de bac, eram ultima generatie cu manuale vechi, ori ne treceau pe toti, ori ne picau in masa. Meditatii, ore chiulite doar pentru a mai repeta pentru bac, nopti nedormite.. o viata ce anunta pe cea de student. Adevaru-i ca eu am intarziat rau de tot cu astea, dar na, mai bine mai tarziu decat niciodata.
Si noi ne scriam, tot felul de prostii.. nici nu aveam ce sa ii povestesc mare lucru, nu aveam aventuri pasionante, nu aveam (cine stie ce) probleme existentiale.. dar ii scriam. Bineinteles ca incercam si sa ii ingreunez misiunea: nu puteam scrie mai marunt decat el (scria urat si mic, dar reuseam sa inteleg), dar puteam sa scriu pe foi de-a lungul si nu de-a latul.. am gasit niste foi de la tata, de cativa metri si cred ca am scris de-a lungul..

Aici.. imi plac oamenii. Poate pentru ca generalizez, dar prefer sa mi-i imaginez pe toti cu o mentalitate de tipul Pani pwoblem. Si de-asta ii prefer pe ei. De-asta prefer zambetul lor cu toti dintii lor albi, binevoitor, daca nu sincer, zambetului crispat, prefacut de cele mai multe ori al “metropolitanilor”.

Aici, soarele rasare devreme. Ziua lor incepe devreme si asta, dar nu numai, ma apropie inca un pic de ei, imi aminteste de casa.

Aici, culorile sunt din belsug. De cand vin aici, nu am avut o zi intreaga, gri, ca in Paris. No sire. Aici poate sa ploua, sa tune, sa fulgere o juma de zi, sau poate chiar mai mult, dar tot o sa fie un moment in care o sa vad culoarea cerului si sa simt caldura soarelui. Adevarul e ca simt mereu caldura, nu am cum sa o uit. Caldura umeda, ce ma sufoca mereu cand ies din avion, pe care abia o asteptam de data asta, asa de mult imi lipsise. Si da, culorile.. bougainvilliers, flamboyants, hibiscus .. si nu mai stiu celelalte flori, nu retin numele.. dar culori sunt, din plin! Dar verdele, verdele predomina, pe langa albastrul marii si galbenul soarelui, verdele e pe peste tot si nu cred ca se plange cineva. O sa laud mereu nordul pentru asta.. e si mai mult verde acolo, acolo ma simt ca acasa, e si mai racoare, iar verdele e proaspat, plin de viata, totul miroase a verde. (nu, nu am fumat nimic)

Aici, fructele se gasesc pretutindeni. Pe langa cele usor de gasit in metropola, ei au portocalele specifice, nu chiar asa de portocalii, cu o coaja mai groasa, cu pielea feliilor de portocala mai groasa, dar sunt mai gustoase. Bananele? Nu mai trebuie sa le fac reclama, toata lumea le stie. Corossol, quenettes, papaye, goyave, mangue, maracuja, “abricot”.. si multe altele, pe care nu le-am gustat neaparat. Le asociez mereu cu soarele de aici..

Aici, oricat de mult mi-ar displace, doar zouk-ul merge. Se potrivesc atat de bine ritmurile cu toate generalitatile pe care le putem face cu viata de pe insula asta.

Aici, e mai mult decat soare si mare. E stilul de viata, e mentalitatea, e zambetul fiecaruia, e mirosul de iarba uda dupa fiecare ploaie, e mirosul colombo-ului, e fiecare ‘ti punch si fiecare discutie in creola.. Sunt toate mirosurile ce umplu narile, sunt toate culorile de care nu te mai saturi, sunt toate minunile ce rasfata papilele, cu un pic de iz sarat, mereu, cat sa dea gust vietii, sunt toate sunetele zilei si noptii.. e prea-plinul de senzatii de care ai parte venind aici. Poate ca nu sunt obiectiva, dar nici nu trebuie sa fiu. Ador tara asta, insulita asta pe care o poti parcurge dintr-un cap in altul (hai sa zicem lungime, ca sa ia mai mult timp) in cateva ore si imi place sa revin aici, cu sau fara motiv..
De fapt.. Madinina e un motiv in sine.

Poze? poate mai incolo.. si-asa, pozele cu nisip alb si valuri turcoaz se gasesc pretutindeni.

( din motiv de comentarii, tin sa mentionez, in caz ca nu am facut-o: ce copiez aici, apartin autorilor in cauza (deocamdata Otilia Cazimir si Alexandru Chiriacescu), cu tot cu copyright si orice drepturi; daca exista persoane ce nu sunt de acord cu publicarea lor, un simplu mail e de ajuns pentru a le scoate de aici. Nu am nici un fel de profit din astea.. )

Cautam fox-terrier!

Ca Alexandra e o mare prietena a animalelor mi se pare ca v-am mai spus-o. A animalelor in general si a cainilor in special. Toata populatia canina a cartierului poate sa depuna marturie. Nu exista javra prin curtile vecinilor pe care sa n-o stie dupa nume si pe care sa n-o alinte cand trecem cu sau fara treaba pe strazile din apropiere. Daca ma gandesc bine, si in privinta asta fiica-mea imi seamana leit. Si mie mi-au placut intotdeauna simpaticii reprezentanti ai speciei Canis familiaris sub orice forma, marime si culoare, ba in copilarie am fost ani in sir fericitul posesor si prieten de joaca al unor patrupezi destepti si iubitori, pe care nu i-am uitat pana azi. De atunci au trecut insa ceva ani si dragostea mea a devenit mai curand teoretica. Nu m-am mai incumetat, adica, sa-mi asum raspunderea cresterii si educarii unui caine. Numai ca Alexandra, fiind la varsta la care raspunderile sunt, cum spun specialistii, mai putin contientizate (sau cum ii spune bunica-sau — ca nu vede mai departe de varful nasului, ceea ce e cam acelasi lucru), fiind deci ea la aceasta varsta minunata si iresponsabila, ne-a anuntat ca vrea sa-si ia caine.